Fair play în UK

După alegerile din 7 mai, se poate înțelege că patriotismul englez e cea mai sofisticată virtute publică din câte se cunosc. Reținuți de oroarea în fața cuvintelor mari, a steagurilor pictate pe pereți și a exhibiționismului liric, englezii sunt patrioți cu greu și numai când au de apărat ceva existențial: fie dreptul la grădină sau la omleta cu ciuperci în ulei, fie aranjamente constituționale stabilite acum 300 de ani.

Există alegeri care decid cine guvernează și alegeri care decid asupra onoarei. Sute de ziariști, institute de sondaj și co­men­ta­tori britanici au crezut că au de-a face cu prima categorie și n-au în­țeles că o au în față pe a do­ua. În consecință, absolut toată lumea - cu for­mi­da­bila excepție a alegătorilor - s-a înșelat. Alegerile pentru Parlamentul bri­ta­nic nu s-au încheiat cu o confuzie multiplă, ci au im­pus o clarificare tranșantă. Alegătorii au refuzat gu­vernul de coaliție sau gu­vernul minoritar pe care îl prevedeau son­dajele și au adus la putere un guvern con­servator majoritar. Rezultatul a explodat în fața opiniei curente și multă lume s-a grăbit să conchidă că votul britanic a fost o surpriză. Așa ceva se poate spune în coa­da meciurilor care devalizează o agenție de pariuri. În cazul alegerilor, o asemenea concluzie e vulgară și demonstrează stă­ruința comentatorilor într-un bigotism ca­re amestecă excelența statistică și ig­no­ran­ța istorică. În fond, alegerile din Marea Bri­tanie au fost răspunsul ferm al unei na­țiuni care își amintește încă foarte bine pro­pria istorie și nu acceptă să fie de­zo­no­ra­tă de combinații care îi încalcă valorile.

Așadar, ce au respins alegătorii? În plan politic, perspectiva unui guvern condus de laburiști și controlat de SNP, Partidul Na­țional Scoțian - mica fiară an­ti­britanică socialistă, generată în ultimii ani de patima demagogică a in­de­pen­den­ței. În plan istoric și moral, alegătorii au in­ter­venit pentru a-și apăra valorile și onoarea. Căci apropierea laburiști-SNP n-ar fi pro­dus doar un guvern, ci și o anomalie umi­litoare. Britanicii s-ar fi trezit conduși de o trupă zgomotoasă de naționaliști sco­țieni care, ca bun partid de șantaj, ar fi ajuns să taie și să spânzure la Londra, du­pă ce primiseră, tot de la Londra, dreptul de a se guverna la ei acasă. Povestea e per­fect nefirească: SNP e copilul autonomiei lo­cale acordate de Londra în numele de­mocrației și autonomiei. Îngrășat de votul scoțienilor căzuți în mania independenței, copilul a devenit singurul aliat cu care la­buriștii puteau face majoritate. Pentru un dezgust mai apăsat, urma ca același SNP care conduce Scoția și cere independența să poată dicta bugetul Marii Britanii. Fe­tișul autonomiei locale a condus peste tot în lume la o serie de aberații baroce, dar în Marea Britanie autonomismul ar fi ur­mat să distrugă o istorie de bun-simț, to­leranță și fair play fără egal. De aici, re­beliunea alegătorilor. Pe 7 mai, alegătorii au făcut pasul în față pentru a desființa punctul în care combinațiile politice ar fi venit de hac celei mai elementare noțiuni de fair play. Puneți-i pe englezi cu spatele la zid, amenințați-le pudicitatea, mă­scă­riți-le noțiunea de fair-play și va trebui să faceți față unei națiuni care trece de la discreție la pumnul între ochi. Înțelesul ma­relui șoc al alegerilor e totuna cu prima replică dată dezmățului de aparență de­mo­cratică care a transformat autonomia și descentralizarea într-un cult tembel și a pus la dispoziția demagogilor comunități și chiar națiuni tocmai bune de vânturat. Britanicii au stabilit că există o limită și, în acest punct, datorează scuze fran­ce­zi­lor, care au arătat că știu de ce se feresc, hotărând, de la început, că nu vor să audă de au­to­nomii locale.

Premierul britanic David Cameron ţine un discurs după victoria conservatorilor în alegeri în faţa clădirii de pe Downing Street nr. 10 (Londra, 8 mai 2015)

Celălalt presupus mobil al alegătorilor care au dat o majoritate neașteptată con­servatorilor a fost eco­no­mia. Mai bine zis, spaima de bine cunoscuta com­pe­tență a stângii în materie de anihilat visterii și în­da­torat generații. Laburiștii ve­neau după o ispravă de pomină, care adu­sese Marea Bri­tanie la un pas de fa­li­ment, în 2010. Di­ferența între laburiști, ca partid al chel­tuielilor în căutare de de­pen­denți, și con­ser­vatori, ca partid al chib­zuielii proca­pitaliste, e clară în electoratul britanic și a jucat, fără îndoială, un rol în ale­geri. Dar latura economică nu trebuie exa­gerată. Bri­tanicii sunt obișnuiți să ia viața în piept, șomajul acasă și scumpetea în fri­gider. Marea Britanie a trecut prin re­voluții economice halucinante, de la socia­lismul cu care laburiștii au pregătit dru­mul spre lumea a treia în anii ’70, la pri­va­tizarea în masă de la mijlocul anilor ’80. Teama de laburismul economic al im­po­zi­telor mari și al justiției de clasă a fost pre­zentă, dar n-a scandalizat. Tresărirea și re­acția au venit din insulta care urma să fo­losească politica pentru a degrada valorile clasice. Independența scoțiană a pierdut orice pretenție de demnitate, lucrând la ca­riere politice și spre cimentarea unei cla­se în căutare de putere. Mai ales când e vor­ba de naționalism, martirii și șmecherii trebuie deosebiți la timp. În Scoția, ope­rația n-a pornit niciodată. După alegerile din 7 mai, se poate înțelege că pa­trio­tis­mul englez e cea mai sofisticată virtute pu­blică din câte se cunosc. Reținuți de oroa­rea în fața cuvintelor mari, a stea­gu­rilor pictate pe pereți și a exhi­bi­țio­nis­mului li­ric, englezii sunt patrioți cu greu și numai când au de apărat ceva exis­tențial: fie drep­tul la grădină sau la omleta cu ciu­perci în ulei, fie aranjamente cons­ti­tu­țio­nale stabilite acum 300 de ani. E cazul Ac­tului de Uniune cu Scoția (1707).

Dacă, pentru englezi, economia a fost doar un sentiment se­cundar care a însoțit revolta în fața balcanizării propuse de de­magogi laburiști și scoțieni, as­ta nu înseamnă că nu e ceva de învățat despre consecințele politice ale economiei. Asta în Scoția, unde SNP a făcut campanie pe o platformă care acuza austeritatea im­pusă de conservatori și promitea izbăvirea săracilor. Evident, după moda noii ideo­logii a stângii, oricine nu e victimă a ra­sismului e victimă a exploatării și, oricum, tot victimă e. Dar asta nu înseamnă decât că presiunea economică devine o unealtă politică, dacă își găsește la timp demagogi hiperactivi. Victor Ponta ar fi fost bine primit de liderul SNP, Nicola Sturgeon, cam­pioana logoreică a scoțienilor sărăciți de austeritatea impusă de la Londra. Ale­xis Tsipras ar fi completat perfect un trio expert în vânturat mulțimi și instincte pri­mare.

Nu există protest pur antiausteritate. Exis­tă doar suferințe răpite de demagogi, care vor lăsa, mai târziu, în urmă, un pustiu și o mulțime de escrocați.

Alegerile din Marea Britanie au fost ur­mate de o concluzie cam rapidă și, în ce­le din urmă, falsă: victoria conservatorilor pune Europa în șah și Marea Britanie pe pilot automat cu direcția cât mai departe de UE. La Bruxelles, victoria con­ser­va­to­rilor a fost înțeleasă ca victorie a euro­scepticilor și preambul la desprinderea de UE. Concluzia e corectă, cu mica ob­ser­vație că e corectă doar față de prejudecăți și modestă ca înțelegere politică. Pa­ra­doxal, pericolul unei extrageri britanice din UE ar fi existat, de fapt, numai și nu­mai în condițiile în care laburiștii ar fi câștigat și ar fi guvernat susținuți de na­ționaliștii scoțieni. Asta ar fi radicalizat atât Partidul Conservator, cât și elec­to­ra­tul englez. Răfuiala cu Scoția și cu UE ar fi ocupat centrul și ar fi devenit inevitabilă. Dimpotrivă, victoria conservatorilor cal­mează partidul și trimite la lucruri mai liniștite electoratul. David Cameron a pro­mis un referendum până în 2017, dar nu s-a pronunțat niciodată pentru ieșirea din Europa, ci a promis că va obține concesii care vor face UE respirabilă pentru Marea Britanie. Sondajele, dacă se mai poate crede în așa ceva după alegerile din 7 mai, spun că britanicii sunt fifty-fifty pe tema Europei. Cameron va ști să navigheze și va putea obține, probabil, concesii de fa­țadă, pe care le va vinde acasă ca de­cl­ar­a­ție de semiindependență. Chestiunea euro­peană va mai face pagini de presă, dar a pierdut din încărcătură și e rezolvabilă.

In schimb, reforma constituțională britanică e pe rol. În primul discurs după realegere, David Cameron a țintit precis, promițând noi drepturi scoțienilor. Mutarea ține cont de realitatea politică a unei Scoții dominate de naționaliști și începe, totodată, să ma­cine piedestalul pe care tronează aceiași scoțieni. Pe de altă parte, s-ar putea ca ve­nerabilul sistem de vot britanic (faimosul first past the post) să fie victima legală a acestor alegeri. O situație în care na­țio­naliş­tii scoțieni câștigă sub 5% din voturi și obțin 56 de mandate, iar naționaliștii en­glezi (UKIP) câștigă 13% din voturi și ob­țin un mandat spune că sistemul e de­fect și trebuie reparat.

În sfârșit, mesajul către exterior e com­pletat de câteva detalii simple. Trei lideri de partid au demisionat în primele 60 de minute de la anunțarea rezultatului care le-a adus înfrângerea. Știrea trebuie să-i fie neapărat tradusă lui Victor Ponta. De asemenea, e de remarcat că Partidul Con­servator și-a zdrobit adversarii în număr de autobuze cu flotanți, cartoane de bere, tone de ceai, camioane cu pui și umbrele pe cap de alegător. Turiștii japonezi, cărați din buricul Londrei în târgurile din sudul Angliei, au decis tot. Sau asta o fi bănuind d-l Dragnea.