Familii prezidențiale și succesiunea la putere în America Latină

Numărul primelor doamne cu ambiții politice este important în America de Sud.

Soția actualului președinte al Panama, Marta Linares de Martinelli, va candida pentru pos­tul de vicepreședinte la alegerile din mai 2014. Motivul? Constituția din Panama in­terzice realegerea unui pre­șe­dinte¹. Această manieră de a eluda regulile a mai fost vă­zută recent și în alte țări la­tino-americane, dar și de-a lungul istoriei regionale. Re­alitatea aceasta este însă de neconceput în alte țări din Americi; ea nu trebuie deci ge­neralizată ca o definiție a sistemelor politice latino-ame­ricane. Exemplele amintite în cele ce urmează sunt însă edificatoare pentru a ilustra unul dintre mecanismele de a evita limitarea legală de a avea doar un mandat pre­zidențial, limită înscrisă în majoritatea constituțiilor latino-americane încă de la in­de­pendență, în secolul XIX².

Cazul cel mai cunoscut în Americi este cel al familiei Perón. Juan Domingo Perón, liderul carismatic al Argentinei (1946-’55 & 1973-’74), a fost acompaniat în mandatele sale de cea de-a doua, Evita, și de cea de-a treia soție, Isabelita. Isabel Perón, vicepreședintă între 1973-’74 a devenit la moartea lui Perón pre­ședintă a Argentinei, contribuind la criza care a dus la ultima dictatură (1976-’83). Perón a încercat să o impună pe foarte carismatica Evita drept vicepreședintă la alegerile din 1951, dar nu a fost susținut de celelalte grupuri par­te ale regimului peronist. În aceas­tă tradiție istorică na­țională se înscrie Cristina Fer­nandez de Kirchner, actuala președintă a Argentinei, aflată deja la al doilea mandat (2007-’11 și 2011-’15). Ea i-a urmat la președinție soțului său, Nestor (2003-’07). De fapt, s-a vorbit despre can­didatura și apoi alegerea Cris­tinei în 2007 ca o modalitate de a-i oferi lui Nestor Kirchner legitimitatea de a se reprezenta în 2011 pentru un al doilea mandat; din păcate, Nestor Kirchner a de­ce­dat în octombrie 2010, iar Cristina „a trebuit“ să se reprezinte.

Numărul primelor doamne cu ambiții politice este însă mai important. Cea mai influentă actualmente pare a fi soția președintelui Ni­ca­ragua, Daniel Ortega (1979-’89 și din nou din 2007), considerată drept numărul doi al re­gi­mului sandinist, Rosario Murillo. Rosario, lup­tătoare de gherilă precum Daniel Ortega, s-a convertit la catolicism și a făcut, din recent des­coperita credință, un element important al regimului Ortega. În cazul ei nu se în­tre­ve­de o eventuală candidatură la președinție, Or­tega asigurându-și rămânerea la putere prin modificarea Constituției (2014), care a eli­mi­nat orice limitare a mandatelor, precum și pra­gul de 35% din voturi pentru a fi declarat învingător.

Xiomara Castro de Zelaya, fostă primă doam­nă în Honduras, a candidat la alegerile din 2013, reclamând incorectitudinea acestora pen­tru că a pierdut în fața candidatului re­gi­mului, Ju­an Orlando Hernandez. Soțul său, Ma­nuel Ze­la­ya, a fost președinte al Honduras în­tre 2006 și 2009, fiind înlăturat de la putere în urma unui puci și trebuind să părăsească țara în pi­jama! Candidatura Xiomarei a fost so­luția alea­să de cuplul Zelaya în fața inter­dic­ției înscrise în Constituția țării ca un pre­șe­dinte să fie re­ales pe durata vieții sale. De altfel, lovitura de stat din 2009 a avut loc îna­inte de or­ga­ni­za­rea unui referendum pentru rescrierea Cons­tituției țării care ar fi permis și realegerea pre­ședintelui. Printre argumentele celor care i se opun(eau) lui Zelaya fiind ten­tativa acestuia de a crea un regim de ins­pi­rație chavistă.

Un alt exemplu este cel al președintelui do­mi­ni­can Leonel Fernández, care a guvernat timp de 12 ani în două etape (1996-2000 și 2004-’12). Margarita Cedeño de Fernández, soția aces­tu­ia, este actuala vicepreședintă (2012-’06), du­pă ce, inițial, în 2011 s-a pregătit candidatura sa la președinție, renunțându-se în urma opo­ziției din propriul partid. Pentru alegerile din 2016, se vorbește deja despre reîntoarcerea la președinție a lui Leonel Fernández.

Cel mai exagerat caz este cel al fostului pre­șe­dinte al Guatemalei, Álvaro Colom, și al soției sale, Sandra Torres, de care a divorțat ca acea­sta să poată participa la alegerile prezi­den­țiale din 2011. Sandrei Torres i-a fost ne­gat însă dreptul de a candida, deși declara în momentul separării că „divorțează pentru a se căsători cu poporul Guatemalei“. Colom și-a exprimat deja dorința de a se recăsători cu Torres.

Cea mai atipică primă doamnă a fost Keiko Fu­jimori, fiica foarte controversatului Alberto Fujimori, care a prezidat Peru (1990-2000) și se află încă în închisoare pentru masacrele co­mandate în timpul mandatelor sale. Keiko a fost și ea candidată la președinție în 2011, pier­zând cu un scor foarte bun în fața ac­tua­lului președinte peruan, Ollanta Humala. În fi­ne, tot în Peru soția lui Humala, Nadine Here­dia, a fost evocată ca o posibilă succesoare a acestuia pentru alegerile din 2016, în ciuda negării oficiale a acestor zvonuri. //

Note:

1. Precum și alegerea unei rude de sânge a președintelui în funcție.

2. Dintre cele 20 de țări din America Latină, doar două permit alegerea fără limite a președintelui: Venezuela și Nicaragua. Patru alte țări permit realegerea pentru două mandate succesive: Brazilia, Columbia, Argentina și Republica Dominicană. În Ecuador și Bolivia, președintele poate avea chiar trei mandate. Toate celelalte 12 țări includ interdicția realegerii sau interdicția de a avea două mandate pe parcursul vieții unui președinte (doar un mandat în viață în Mexic, Honduras, Guatemala și Paraguay).