Festival printre gloanțe

Lucian Tion | 18.12.2012

Pe aceeași temă

O actualizare asupra situației socio-culturale din Egipt, cu nelipsitele prezențe românești de ieri și azi.

În timp ce la Festivalul Internațional de Film din Cairo se proiectau filme despre revoluţia din ianuarie, în piaţa Tahrir din apropiere începea ceea ce poate să devină revoluţia din decembrie.

Întotdeauna a fost oarecum dificil să tragi linie între curaj și nebunie. Dar or­ga­ni­zatorii Festivalului Internațional de Film din Cairo de anul acesta nu pot fi ca­rac­terizați decât ca fiind extrem de curajoși. CIFF (Cairo International Film Festival), cu startul în 1976, este la a 35-a ediție, având frumoasa reputație de a fi cel mai vechi și, fără îndoială, unul dintre cele mai liberale evenimente culturale din lu­mea arabă. Dar ediția de anul acesta va ră­mâne cu siguranță în istorie mai mult de­cât altele pentru cel puțin două motive. În primul rând, aceasta este prima ediție ca­re a avut loc după căderea lui Mubarak. Fes­tivalul care tocmai s-a terminat re­pre­zintă plăcuta reluare a acestuia după doi ani de absență, ediția 2011 fiind sus­pen­da­tă pe motive de instabilitate politică. Dar și mai memorabil decât acest fapt (dacă nu și mai drăguț) este că, în timp ce sălile de cinema proiectau filme despre revoluția din ianuarie, pe străzi se auzeau lozincile care ar putea foarte bine să reprezinte în­ceputul revoluției din decembrie.

Egiptul a fost proiectat într-un ha­os politic de proporții cu doar câ­teva zile înainte de anunțata des­chidere a festivalului, din cauza de­clarației lui Morsi, noul pre­șe­dinte democratic ales în vara acestui an, de a poziționa toate hotărârile sale dea­su­pra legii din cauza, chipurile, unei stări de instabilitate (sună familiar?). Și, ca și cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, în momentul respectiv, parlamentul se afla în plină dez­batere pentru promulgarea Constituției (deci, dacă mai există dubii cu privire la mo­tivul lui Morsi, poate că ar trebui le­pă­date aici). Această nefericită combinație de anturaj și decizii n-a făcut decât să arunce pur și simplu butoiul cu pulbere în aer și să determine sutele de mii de ma­ni­festanți care nici nu se potoliseră bine du­pă demonstrațiile care au urmat detronării lui Mubarak să se posteze din nou în sim­bolica piață Tahrir (aflată la nici un kilo­metru distanță de complexul Operei, un­de s-a ținut festivalul) și să ceară demisia președintelui. Peste câteva zile, în semn de susținere pentru președintele Morsi, cea­laltă tabără politică dominantă, și anu­me reprezentanții mișcării islamiste cva­si­radicale Frăția Musulmană, al cărei șef de partid Morsi continuă să fie, a ieșit și ea în stradă (cu unii dintre membri proaspăt transportați în autobuze din localitățile în­conjurătoare) să își apere și să își susțină președintele (din nou, sună familiar?). Nu mai menționez că, la vederea corturilor am­plasate în piața Tahrir de opozanții re­gimului, care cântau cântece folk pe o plat­formă improvizată, în timp ce Frăția amenința, dintr-un amplasament apro­pi­at, să îi atace pentru a elibera piața, am avut un déjà vu însoțit de un puternic gust amar care începe să se intensifice tot mai mult, pe măsură ce confruntările con­tinuă. (Cred că nu mai are rost să întreb re­toric dacă sună familar...)

Tot ce îmi doresc pentru egipteni, în schimb, este ca povestea noas­tră să nu se repete și aici, acum, la mai bine de 20 de ani după a noastră frumoasă revoluție. Pen­tru că asemănările se țin lanț: context po­litic și nivel de trai similar (să ne amintim că Mubarak nu era doar un dictator, ca și Ceaușescu, era chiar prieten cu Ceaușescu – un șofer de taxi din Cairo a ținut să îmi povestească zilele acestea cum, în preajma revoluției din ‘89, Mubarak l-a sfătuit pe Ceaușescu să stea în compania lui până se potolesc lucrurile), temperament sang­vi­nic, lozinci care nu pot decât să ne pună pe gânduri (cât de departe, ca bătaie po­litică, sunt „Iliescu vinovat pentru sân­ge­le vărsat“ sau „Ultima soluție, înc-o re­voluție“ de pancartele și sloganurile de genul „Frăția a furat revoluția“ și „Re­vo­luția egipteană nu s-a terminat aici!“?). Nu mi-am putut abține un surâs când s-a declarat chiar zilele trecute că opoziția se or­ganizează în, nici mai mult, nici mai puțin, decât un Front al Salvării Naționale pentru a angaja președintele la dialog... În fine, singurul motiv pentru care sunt cu ceva mai optimist în privința Egiptului de­cât a României este că egiptenii, din câte pot vedea în viața de zi cu zi, nu se dau bă­tuți cu una, cu două. Un popor lup­tă­tor, poate și sub influența unei religii mi­litante, dar, mai cu seamă, zic eu, din ca­uza unui înnăscut temperament oriental, vulcanic, certăreț și nestatornic, egiptenii nu au neapărat răbdare, ceea ce în acest caz poate reprezenta un atu, și nu se dau înapoi de la nimic până nu socotesc că li s-a făcut dreptate (ceea ce, în cazuri de conflict interpersonal, degenerează adesea în frecvente îmbrânceli și altercații ne­aș­teptat de sonore, care fac parte integrantă din peisajul cultural cotidian). Dacă egip­tenii vor reuși însă acolo unde românii au eșuat lamentabil, cu urmări care, din pă­cate, ne bântuie și după 20 de ani, aceasta rămâne de văzut.

Cert este că, pentru moment, egiptenii sunt, nici mai mult, nici mai puțin, decât obsedați de ideea de schimbare politică și îmbibați până la piele de spirit re­vo­lu­ționar și militantism. Și aici nu mă refer doar la discuțiile care se poartă în stradă, în moschei, la magazin sau la serviciu. (Un coleg egiptean s-a arătat surprins când l-am întrebat dacă merge în Tahrir după anunțarea unui protest mai periculos decât de obicei: „Bine-nțeles că mă duc. Sunt aici să îmi apăr țara. Ce să fac? Să o las pe mâna altora?“. Nu l-am întrebat de partea cui se ducea să protesteze.)

Controversele s-au ținut lanț, ca într-o parodică oglindire a si­tu­ației din exterior, până în cu­li­sele festivalului, la care, în sfâr­șit, revin după această lungă pa­ranteză. După ce au amânat cu o zi des­chiderea din cauza protestelor care au imo­bilizat zona, organizatorii s-au decis in extremis să dea drumul festivalului, în ciuda demonstrațiilor, neascunzându-și în­să simpatia pentru opozanții lui Morsi și declarându-și fățiș dezacordul față de Mi­nisterul Culturii, aflat momentan sub pa­tronajul Frăției Musulmane (care, în schimb, a fost singurul finanțator al festivalului...). Inadvertențele și contrastele nu s-au oprit aici. Deși organizatorii au dedicat ediția mar­tirilor din ianuarie, iar starurile in­vitate la deschidere au purtat doliu și ma­chiaj minim din respect pentru cei morți peste tot în revoluțiile care au avut loc de-a lungul Primăverii Arabe, sfârșitul fes­tivalului a fost din nou plonjat în haos în momentul în care voci din conducere au ridicat tonul împotriva fastului prezent la festivitatea de închidere, în timpul căreia câțiva invitați nu s-au putut abține de la a etala niște garderobe, pe ici, pe colo. În concluzie, președintele juriului, regizorul italian Marco Mueller, a trunchiat ce­re­mo­nia de decernare a premiilor, fiind forțat, a declarat acesta, să nu acorde trofee nici pentru cel mai bun scenariu, nici pentru cel mai bun regizor de către grupul de boi­cotatori care s-au opus atât ideii de fes­ti­vitate, în timp ce afară se dădeau lupte pen­tru înlăturarea guvernului, cât și pen­tru nereprezentarea tinerilor regizori in­de­pendeți la festival. Într-o confuzie cum nu­mai... (pentru o secundă, am vrut să zic la noi) în Egipt se mai poate vedea, Mueller, în timpul unei festivități trans­formate în conferință de presă, a ales drept câștigătoare la celelalte categorii rămase ne­atinse de protestatarii cinefili filme non­arabe, care să nu creeze nicio disensiune politică, după care, la repezeală, festivalul a fost declarat încheiat. O poveste, iată, la fel de palpitantă, poate, ca și drama plină de adrenalină care se des­fășura afară și care, deși festivalul luase deja sfârșit între timp, continuă să se desfășoare cu sus­pansul demn doar de un thriller politic de proporții. Cu alte cuvinte, vechiul clișeu în care lumea imită filmul și viceversa ră­mâne în continuare perfect valabil.

 

Casa cu siguranță arde, dar baba nu se mai piaptănă. Dimpotrivă, tocmai a luat decizia să mai pu­nă niște benzină pe foc. Spu­neam că spiritul revoluționar nu a lipsit din peisajul socio-cultural al Ca­i­roului din săptămâna festivalului. Ei bine, nu doar din peisaj. Agitația revoluționară și setea de schimbare au fost la fel de vi­zibile și în selecția de filme care a fost pre­zentată în acest an la CIFF și care descrie poate cel mai bine starea de spirit a in­telectualului și a omului de cultură egip­tean. Am reușit să văd în jur de 10 filme, din cele 176 care au rulat între 28 no­iembrie și 6 decembrie în Cairo. Dintre aces­tea, pot declara cu mâna pe inimă că cel puțin jumătate au avut ca subiect ori o revoluție sau un război în sine, ori au fost cumva legate de unul sau de celălalt la un nivel, să îi spunem, ideologic.

Fără a menționa câteva selecții mai puțin fericite, cum ar fi nigerianul Last Flight to Abudja, am fost foarte plăcut surprins de parabola lui Luo Jiayong, un debutant ca­re a ales filmul după o carieră de 20 de ani în forțele armate chineze. Dar, după to­nul poetic și blând al peliculei, n-ai fi zis nici că acest regizor se află la primul său film, nici că și-ar fi petrecut cea mai mare parte din viață în armată. Într-o comunitate montană izolată mai mult de sărăcie decât de distanțe, un nou profesor al școlii sătești reușește, printr-un measaj postat pe Internet, să atragă atenția lumii despre condițiile precare în care instituția își duce existența. Un număr de pachete, ce conțin – noi le-am zice – ajutoare, în­cep să sosească din toate colțurile țării, ce­ea ce implicit schimbă relațiile până atunci necomplicate dintre săteni și dă peste cap echilibrul ancestral. The Package este un film despre sărăcie și despre cum acest vi­rus al lumii industrializate se poate răs­pândi de la o persoană la alta, ștergând ca­lități și dezvelind defecte ca zgârcenia și perfidia în toată frumusețea lor. Cei ce au puțin au mai mult de apărat. Iar când cei ce au puțin descoperă lăcomia, doar o lu­me condusă de lideri puternici mai poate salva rasa umană de la degringolada spre care se îndreaptă. Fără a fi pedant, Jiayong re­ușește să ne învețe o lecție despre schim­barea socială, redistribuția bogăției și con­secințele naturale pe care acestea le-ar avea asupra omenirii, rămânând însă tot timpul puternic atașat de minuscula co­munitate față de care nutrește, fără în­doială, simpatii puternice.

Tot în preajma unui fenomen politic, și anu­me conflictele armate dintre stânga și dreapta în Turcia anilor ‘70, este am­pla­sată și povestea de dragoste dintre un anarhist și o tămăduitoare cu plante, Love in the Secret Garden, a lui Zeynep Us­tu­nipek. Indecis dacă să fie o declarație po­litică sau un simplu film de dragoste, sce­nariul regizorului turc, aflat la al doilea lung-metraj, se pierde printre plantele pe care tămăduitoarea nu contenește să le cu­leagă din grădina fermecată pentru a-și vin­deca neconvingătorul și semiemas­cu­la­tul partener rănit de gloanțele celor care nu văd lucrurile la fel ca el. Momente de rară intensitate emoțională între cei doi protagoniști alternează cu scene ridicole, în care jandarmii regimului la putere par a fi porniți în plimbarea de după siestă, și nu în căutarea unui criminal feroce. Atât de stearpă este tensiunea dintre bine și rău, încât Ustunipek reușește să creeze mai mult suspans etalând frumusețea na­turală a nu puțin atractivului torso al actriței prin­cipale, în timpul frecventelor ei pa­rade prin pădurea secretă. Cu toate aces­tea, atmosfera lirică și cinematografia su­perbă a filmului reușesc să păstreze cu­lorile vii ale peisajului dureros de ro­mantic până târziu, după ce story-ul s-a șters din memorie.

Rusia, nedezmințindu-și nici experiența în cinematografie, nici aparenta sete pen­tru război și revoluție (care, de astă dată, pare a fi un numitor comun între cei doi co­loși, cel din Est și cel din Orientul Apro­piat), vine în forță cu White Tiger, un semi-thriller bine condus despre eve­ni­mente bizare care însoțesc Armata Roșie în marșul spre Berlin la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Un tanc nemțesc supranumit „tigrul alb“ reușește să-i te­rorizeze pe tanchiștii sovietici prin ma­nevrele și precizia uluitoare cu care dis­truge escadrile întregi. Ei bine, dacă in­tri­ga stă în picioare prin joc actoricesc, ca de obicei realizat la nivel profesionist, și prin­tr-o premisă la fel de solidă ca materialul folosit pentru fabricarea tancurilor, sfâr­șitul reușește să dea peste cap o poveste care ar fi putut să rămână doar poveste și să politizeze nemotivat întregul „mesaj“. Printr-o suspectă apariție a lui Hitler în­suși, care ridică nenecesare întrebări des­­pre identitatea misteriosului tigru, Shak­navarov, care până la final și-a regizat po­vestea fără incidente demne de semnalat, pare ori a o lua razna într-o manieră ne­sperat de dură, ori a-și dezveli adevărata față în al unsprezecelea ceas. Și această fa­ță șochează prin puternicul mesaj mi­li­tarist care, mai ales la această târzie co­ti­tură, nu-și mai avea locul.

După o parte de mijloc care în­cepea să facă puțină burtă, fil­mul italianului Giuliano Mon­taldo, L’industriale, reușește pâ­nă la urmă să convingă, mai ales printr-un final surpriză. Cu o în­tre­prindere în plin asediu financiar din cauza crizei și o căsnicie care nu peste mult timp o va lua pe urmele acesteia, încă­pă­țânatul proprietar al uzinelor înglodate în datorii (dacă până acum nu ați înțeles ce înseamnă criza, acest film vă va lămuri pe îndelete) găsește vinovatul tuturor relelor în persoana unui spălător de mașini ro­mân, care îi face nițel de curte nevestei aces­tuia. Chiar dacă mica lor idilă nu trece de bariera platonicului din cauza fidelității nesperate a Laurei, printr-o manevră ne­vrednică de statutul unui patron ajuns în­să pe culmile disperării din cauza geloziei, pe care el însuși are curajul să o re­cu­noască în fața soției, Nicola încearcă să îl corupă pe insignifiantul român să o aban­doneze pe Laura. Incoruptibil însă, ro­mânul nostru luptă până la capăt, ceea ce, deși nu servește mult realitatea, îl servește pe Montaldo în livrarea unei lovituri de grație în scenariu. Deși imaginea ro­mâ­ni­lor ca personaje de culise nu gâdilă or­go­liul național la nivelul așteptărilor, ega­li­zând oarecum imaginea muncitorului ro­mân cu cea, să zicem, a imigrantului me­xican din filmele americane, personajului conaționalului nostru din L’industriale i se permite o personalitate proprie și chiar un mic rol, care, până la urmă, nici măcar nu jignește, ci dimpotrivă. Poate cele mai frumoase cuvinte care ne încredințează de adevărul acestui fapt sunt cele ale Laurei, care, după ce descoperă fapta soțului, îi spune acestuia printre lacrimi: „Ai pornit război împotriva întregii lumi, dar până la urmă tot pe cei mai slabi ai ajuns să te răzbuni“. L’industriale a fost răsplătit cu o mențiune pentru regizorul Montaldo.

În afară de prezențele episodice din fil­mele prietenilor noștri din Vest, românii au fost prezenți la Cairo cu propriile lor pro­ducții, mult mai solide decât rolurile secundare cu care ne-au procopsit totuși alții. De fapt, cel mai bun film pe care l-am văzut în acest an la CIFF (și spun asta dintr-o perspectivă pur obiectivă) este pe­licula lui Cristian Mungiu, După dealuri. Deși, pe lângă filmul lui Mungiu, a mai fost prezent la Cairo și Dan Chișu cu Și caii sunt verzi pe pereți, o poveste la fel de credibilă și de bine jucată ca și pro­verbialii cai din titlu, Mungiu a ținut cei peste 100 de spectatori din sala mică a Operei cu sufletul la gură pentru fiecare mi­nut din cele 2 ore și jumătate de pro­iecție. În ciuda ritmului lent, caracteristic noului val, și în ciuda faptului că acesta a fost unul dintre puținele filme care nu au avut absolut nimic de a face nici cu pre­zentul, nici cu conceptul de război, criză sau revoluție, datorită tensiunii subtile pe care jocul actoricesc al protagonistelor re­ușește să îl injecteze narațiunii și datorită bunului simț cu care regizorul s-a apro­piat delicat de subiectul cvasitabu (prie­te­nia sau relația dintre două tinere în con­textul arhaico-monahic tipic însă me­diu­lui religios românesc), filmul a reușit să conducă detașat la capitolul intrigă, joc și realizare în fața tuturor celorlalte prezențe din Orientul Mijlociu și Europa, care au do­minat scena festivalului egiptean din acest an. După dealuri a fost proiectat în afara competiției.

Poate că, din punct de vedere po­litic, nu am câștigat bătălia pe ca­re egiptenii tocmai se pre­gă­tesc să o dea - dovadă faptul că după 20 de ani ne aflăm în con­tinuare într-o la fel de sângeroasă luptă pentru putere. Poate că cei ce trebuiau să dea această luptă au renunțat prea repede sau poate... asta ne-a fost hărăzit. Și poate (de ce nu?) că încăpățânarea egiptenilor îi va cruța de experiența a 20 de ani de ter­giversări și somnolență și nestatornicul spi­rit revoluționar al culturii arabe va re­uși să stârpească mai repede decât la noi vi­rusul corupției și setea de putere, ajun­gând mai direct totuși la o democrație, da­că nu perfectă, cel puțin acceptabilă. Dar noi, românii, mai avem și alte atuuri. Unul nou, care este, iată, pretutindeni re­cu­noscut, de la cele mai redutabile fes­ti­va­luri europene până în lumea arabă, este no­ul val al filmului românesc, care con­ti­nuă să încânte spectatori pe toate me­ri­dianele și să aducă acasă trofeu după tro­feu. Vom reuși oare să ne menținem mă­car acest avantaj cultural de care ne bu­cu­răm acum și să proiectăm în continuare ima­ginea României sensibile, talentate și inteligente care ne mulțumește? Sau vom da iarăși cu piciorul momentelor prielnice (de care nu putem spune că nu am avut par­te) și ne vom scufunda din nou în mo­cirla anonimității și a urii de sine, care în­cepe din ce în ce mai mult să ne ca­rac­te­rizeze pe fondul instabilității și a apatiei?

* Lucian Ţion este regizor, critic şi jurnalist independent. A absolvit cursurile Middlebury College din Statele Unite.

A lucrat ca profesor în Camerun, Bangladesh, Ungaria şi Tadjikistan. Momentan, locuieşte în Egipt.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22