Flancul estic al NATO rămâne în pericol

Fie că vorbim de Marea Baltică sau de Marea Neagră, capacitățile antiacces ale Moscovei pot ține la distanță forțele de reacție rapidă ale NATO destinate flancului estic. Capitalul de descurajare al Alianței este departe de a fi fost restaurat.

Ne-am obișnuit să vorbim despre summitul NATO din Țara Galilor în termeni triumfaliști. S-a spus că pachetul multidimensional de reasigurare adoptat în timpul summit-ului repară criza de credibilitate și incertitudine a Articolului 5, generată pe fondul războiului din Ucraina. Și că ar trebui să fie suficient pentru a calma fricile aliaților expuși de pe flancul estic. Este contextul în care apar tot mai multe voci care contestă acest verdict.

Inadecvarea summit-ului

Schimbarea frontierelor prin forță în Europa, un comportament care părea să aparțină manualelor de istorie, a impins Washingtonul într-o stare de fibrilație strategică. Forțe americane au fost temporar desfășurate pe flancul estic (în Polonia, zona baltică și în România), a fost anunțat un program de investiții în infrastructura de primire a forțelor ce ar urma să intervină în cazul unei crize, iar președintele SUA i-a reasigurat de la Talinn pe aliații vulnerabili de soliditatea angajamentului de apărare colectivă, altfel inima Alianței. Pentru cei mai mulți, anexarea Crimeei a pus sub semnul întrebării credibilitatea sistemului de descurajare pe care îl oferă NATO. Drept răspuns, Alianța a promis crearea unei superforțe de reacție rapidă gata să răspundă în eventualitatea unui incident pe flancul estic. O astfel de măsură are însă limite serioase. „48 de ore înseamnă prea mult timp în raport cu acțiunile potențiale în care s-ar putea implica Rusia. În două zile statele baltice pot dispărea. Forțele de răspuns ar avea o cu totul altă misiune - de a elibera. Iar logica nu ar mai fi una defensivă“, ne spune Jakub Grygiel[1], profesor la Universitatea Johns Hopkins. Or, acest lucru implică un cu totul alt tip de voință politică. La acel moment, nu am mai vorbi de o problemă de descurajare, pentru că aceasta a eșuat. Totul ar depinde de disponibilitatea de a lupta cu Rusia.

În general, întregul sistem defensiv al Alianței este gândit pe apărarea în adâncime. Infrastructura NATO este ancorată geografic preponderent în Vechea Europă. Se mizează așadar pe faptul că există timp pentru a reacționa decisiv, dacă părți ale Noii Europe s-ar afla în pericol[2]. De cealaltă parte, Putin a arătat că este adeptul unui blitzkrieg neconvențional care ne pune în fața faptului împlinit inventând noi realități teritoriale. Constatăm astfel o inadecvare de fond între o Alianță care are nevoie de timp să-și mobilizeze forțele expediționare și un competitor pregătit să speculeze fisurile politice existente între aliați și să lovească într-o manieră chirurgicală, unde viteza de reacție înseamnă totul. În cele din urmă, descurajarea ține de percepția pe care reușești să o proiectezi. Or, toată dezbaterea de acum, cu toate rezultatele ei modeste, amintește de un alt episod din istorie (zugrăvit în cea mai recentă carte semnată de Margaret MacMillan (The War that Ended the Peace), când descurajarea a eșuat în Europa de dinainte de 1914, pe fondul crizelor marocane. Este momentul în care se începe formalizarea legăturilor de apărare dintre Franța și Imperiul Britanic. Ca și astăzi, percepția, în epocă, era aceea că, prin crizele generate, Berlinul testa soliditatea și coeziunea Antantei. Europa de după Conferința de la Algeciras (1906) generează discuțiile care forțează aliatul britanic să dezvolte măsurile concrete pe care le va lua în cazul în care Franța ar fi atacată de Germania. Se redactează planuri de apărare, se acceptă necesitatea proiectării pe continent a unui contingent expediționar britanic de aproximativ 150.000 de militari. În 1910, un oficial britanic responsabil cu redactarea planurilor expediționare consemna simbolic: „am vizitat statuia Franței, frumoasă ca întotdeauna, și am lăsat la picioarele ei o mică hartă pe care o aveam cu mine și care semnala zonele de concentrare a forțelor britanice pe teritoriul său“[3]. Este un paragraf metaforă care ar putea foarte ușor să rezume și promisiunile din timpul celui mai recent summit NATO făcute statelor din Europa Centrală și de Est.

Revoluția antiacces

Mai există o a doua dimensiune, care pare să neutralizeze efectele pachetului de reasigurare strategică asamblat de Alianță în jurul forței sale de reacție rapidă dedicată urgențelor apărute pe flancul estic. Retroactiv, atacurile de la 11 septembrie, dar și campaniile de după expun o lecție clară, internalizată deopotrivă de actorii statali și nonstatali: aceștia „vor căuta formule asimetrice pentru a provoca Statele Unite și pe aliații săi. Superioritatea convenționala americană îi va împinge pe toți spre o singură concluzie - când luptă convențional cu America, pierd oribil în câteva zile sau săptămâni. Dar când luptă neconvențional, aplicând tactici de gherilă, terorism și operațiuni de propagandă, au o cu totul altă șansă de succes“, spune John Nagl în cartea lansată în urmă cu câteva zile (Knife fights: A Memoir of Modern War în Theory and Practice[4]). Este o lecție pe care Rusia o aplică nu doar prin alimentarea unei insurgențe proxy în Ucraina vecină, ci investind în capabilitățile care ar putea ține la distanță un eventual efort al NATO de realimentare a flancului estic.

În cele din urmă, sursa acestor capabilități asimetrice se află tot în Rusia, în anii ‘70-’80, când generalul Nikolai Ogarkov pregătea o veritabilă revoluție tehnologică în afacerile militare, fundamentată pe senzori avansați de recunoaștere și avertizare timpurie, plus arme inteligente. Validarea noului concept a venit pe fondul primului război din Golf, când armata irakiană a fost pur și simplu spulberată de superioritatea tehnologică a Statelor Unite. Pentru Washington, operațiunea “Furtună în Deșert” era rețeta viitorului, modul în care SUA își putea perpetua hegemonia militară, dominând spațiul terestru, aerian și maritim. La adăpostul acestei umbrele tehnologice, Washingtonul putea să-și proiecteze puterea expediționară oriunde în lume. Dimpotrivă, pentru China și Rusia, Golful a fost o înfrângere proprie, arătând incapacitatea lor de a purta un război high-tech simetric. Să nu uităm că Irakul era înarmat până în dinți cu sisteme militare sovietice.

Pe acest fond, China și Rusia au învățat o lecție de sens contrar. Nu puteau intra în competiție directă cu Statele Unite, ale căror avantaje tehnologice erau de nedepășit. Însă puteau investi în „anticorpi“, într-o sumedenie de sisteme care să neutralizeze avantajele forțelor expediționare americane. Și exact acest lucru îl fac. Supoziția fundamentală aflată la baza politicilor de apărare americane era aceea a unui mediu benign, care, la adăpostul monopolului tehnologic, ar fi permis forțelor expediționare accesul în orice regiune de pe glob. Or, această supoziție nu mai este de mult valabilă. „Ceea ce a rezultat din 1991 până astăzi este o ciocnire între forțele care favorizează controlul și cele care pun accentul pe interdicție, pe excludere regională“, ne spune Jim Thomas[5], un fost înalt oficial al Pentagonului și vicepreședinte al think-tankului Center for Strategic and Budgetary Assesments (CSBA). Iar din punct de vedere financiar, sistemele antiacces sunt infinit mai ieftine. Toate aceste tendințe sugerează faptul că supozițiile care se află la baza modelului expediționar american, inclusiv al NATO, nu mai sunt deloc realiste, nu mai sunt adecvate noilor realități tehnologice. „După 1945, America s-a perceput drept puterea expediționară prin excelență. Când aveam o criză răspundeam proiectându-ne forțele peste ocean în teatrele unde ne desfășuram operațiunile. Acum, însă, modelul are limite semnificative. A proiecta forțe în timpul unui conflict ar fi imposibil, pentru că nu există un mediu permisiv. Totul (aeroporturi, porturi, baze terestre) este vulnerabil. În consecință, sunt foarte sceptic în legătură cu existența unei forțe de superreacție rapidă, pentru că eșuează să înțeleagă noile tendințe. Aceste forțe fie se vor afla acolo înainte de conflict, fie am mari dubii că vor putea ajunge vreodată acolo“, ne spune Jim Thomas. Într-un timp în care creativitatea Moscovei arată disponibilitatea de a folosi forțe de „partizani“ dotate cu echipament convențional, la adăpostul unei umbrele antiacces, Alianța semnalează doar că a rămas blocată în mentalitatea unipolara a anilor ’90.

Veriga cea mai slabă

În acest context, Marea Neagră capătă un simbolism aparte. Dacă până acum ne obișnuisem să o percepem că fiind un „lac rusesc“, anexarea Crimeei îi poate permite transformarea ei într-un avanpost anti-acces[6], imposibil de intrat sau navigat. Sevastopolul devine deja centrul gravitațional al unui sistem de interdicție regională a cărui misiune pare să fie aceea de a ține la distanță orice capacitate de realimentare, de ranforsare a statelor NATO riverane Mării Negre. Lista de cumpărături anunțată deja de Moscova pentru Marea Neagră răstoarnă orice balanță de putere în favoarea Rusiei: până în 2016, Flota Mării Negre va primi 6 noi submarine din clasa Kilo[7] plus bombardiere cu rază lungă de acțiune TU-22M3, capabilități antinavă, sisteme de rachete S-400 cu rază lungă de acțiune, inclusiv celebrele sisteme sol-sol Iskander (care acoperă a arie operațională de 400 de km)[8]. Totodată, Moscova a anunțat că va aloca aproximativ 151 de miliarde de dolari pentru modernizarea Flotei Mării Negre până la sfârșitul deceniului. Or, această fotografie sugerează că în scurt timp Rusia va avea capacitatea operațională de a impune o zonă de interdicție aeriană, de a obstrucționa traficul maritim și de a ține NATO la distanță prin controlul strâmtorilor. Să nu uităm că Marea Neagră este și un foarte important culoar energetic, cu perimetre și resurse subterane importante pentru securitatea energetică a regiunii. În Marea Chinei de Sud, efervescența agresivă a Beijingului față de aliații SUA (Filipine sau Singapore) pare corelată cu dezvoltarea portofoliului său anti-acces și de interdicție regională. Probabil este o chestiune de timp până când și apele teritoriale ale României vor intra în zodia lui Tucidide: „cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie“. Sau, cum spunea Jim Thomas: „mă aștept să vedem o Rusie determinată să stăpânească Marea Neagră“.

CITIȚI ȘI

• Putin şi „jocurile foamei“ - interviu cu Ivan Krastev
• Războiul limitat al Moscovei și efectele asupra României