Pe aceeași temă
Votul de protest a marcat alegerile din Franţa în proporţii similare cu momentul-reper din 2002, dar, dacă atunci a existat un absenteism record, acum, în condiţiile unei prezenţe importante la urne, votul populist de stânga şi de dreapta apare ca fiind un semn chiar mai puternic decât acum 10 ani.
Principalele cifre ale primului tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa ne arată o cursă mai strânsă decât era anunţată între candidatul Partidului Socialist şi actualul preşedinte. François Hollande ajunge primul cu 28,6% din voturi, urmat de Nicolas Sarkozy cu 27,1%. Diferenţa de 1,5% nu pare importantă, ea putând fi considerată chiar o performanţă pentru actualul preşedinte, care, de la începutul campaniei, a progresat câteva procente, în timp ce Hollande a scăzut uşor. În plus, campania oficială din ultimele săptămâni a dat timp egal tuturor celor 10 candidaţi, dintre care 9 îl criticau pe Sarkozy. Totuşi, victoria lui Hollande îl plasează pe acesta într-o postură de mare favorit, Sarkozy fiind obligat să continue o cursă de urmărire în care trebuie să se adreseze atât centrului, cât şi Frontului Naţional. De altfel, scorul candidatei FN, Marine Le Pen, 18%, este principala surpriză a acestui prim tur. O altă surpriză poate fi considerată prezenţa la vot, de aproximativ 80% din cei înscrişi, ceea ce arată că miza acestor alegeri a fost considerată ca fiind foarte mare de ansamblul societăţii franceze.
Toate aceste rezultate vin în urma unei campanii electorale ciudate, greu de clasificat. Asta şi pentru că, mai mult decât oricând, a fost manifestă existenţa a trei Franţe. Una a fost cea a militanţilor şi a celor mai pasionaţi de lupta politică, aceştia au umplut mii de săli mici şi mari, au participat la mitinguri cu sentimentul că aceste alegeri au ceva în plus faţă de cele de acum cinci sau zece ani, că este momentul unei posibile redefiniri a modelului economico-social. O redefinire pe care mulţi o doresc într-un registru uşor utopic, dar mulţi sunt şi cei care se tem de o schimbare prea brutală. Aceste două categorii alcătuiesc o Franţă vie, o Franţă care a arătat mai ales că oamenii nu se pot mulţumi numai cu realitatea virtuală, că au nevoie să-şi exprime identităţile colective, fiind împreună în pieţe şi în alte locuri publice.
Apoi este o Franţă a spectatorilor relativ avizaţi, a celor care nu au aşteptat campania pentru a-şi forma o opinie, dar care doreau să aibă şi mai multe motive pentru a merge la vot. Iar aceştia au fost serviţi, cel puţin parţial. Lor li s-a spus ce vroiau să audă. Unii numesc asta populism. Aici campania i-a dezamăgit pe analiştii din Franţa, dar mai ales pe cei din restul Europei sau din Statele Unite. Armonia instalată între fiecare dintre candidaţi şi electoratul „său“ i-a frapat pe mulţi observatori, care s-au grăbit să vorbească despre o campanie plictisitoare. De fapt, a fost, dacă este să fim răi, ca un minunat vals pe Titanic, iar dacă este să nu fim răi, a fost o expresie impecabilă a culturii politice franceze, în care evidenţele economice nu sunt spuse până la capăt, în care primează obligaţia de a te face să visezi.
A treia este Franţa scepticilor, a nehotărâţilor şi a celor care nu votează. Campania s-a dovedit până la urmă convingătoare şi pentru o parte dintre aceştia, un absenteism de numai 20%, similar cu cel din 2007, punând Franţa pe un loc de invidiat printre democraţiile dezvoltate.
Revenind la scorul candidatei Frontului Naţional, Marine Le Pen, aceasta a combinat un discurs antiimigraţie cu unul antimondializare şi împotriva „lumiii finanţelor“ şi s-a luptat pentru „electoratul popular“ cu populistul de stânga Jean-Luc Mélenchon, care până la urmă a luat totuşi un remarcabil 11,1%. Pe de altă parte, scorul populistei de dreapta, care de altfel a avut un discurs economic care semăna cu cel al extremei stângi, este şi un semn că Nicolas Sarkozy a eşuat în tentativa sa de a câştiga din primul tur o parte dintre votanţii tentaţi de discursul antiimigraţie al FN. Rezultatul a fost invers, a dus la banalizarea discursului tip FN, fenomen la care se adaugă o Marine Le Pen transformată de o parte a media într-un candidat relativ „cool“, ceea ce a permis aceşti aproape 18%. Acest scor este cel mai bun scor istoric pentru dreapta extremă, dar este şi un semn că a reuşit tranziţia în fruntea Frontului Naţional între liderul său istoric şi fiica sa. De acum încolo, Marine Le Pen va avea un soclu electoral şi politic extrem de important, de la înalţimea căruia va putea să spună în continuare că este nedreptăţită de media, ceea ce nu este adevărat, dar şi că FN este marginalizat numai de sistemul electoral care a ţinut până acum FN în afara parlamentului.
Dacă adunăm voturile pentru candidaţii populişti, cel al FN, respectiv Jean-Luc Mélenchon, susţinut de o coaliţie din care făcea parte până ieri şi muribundul Partid Comunist Francez, precum şi cele câteva procente ale altor candidaţi antisistem, ajungem la nu mai puţin de o treime din voturile exprimate în 2012. Putem deci spune că votul de protest a marcat aceste alegeri în proporţii similare cu momentul-reper din 2002, dar, dacă atunci a existat un absenteism record, acum, în condiţiile unei prezenţe importante la urne, votul populist de stânga şi de dreapta apare ca fiind un semn chiar mai puternic decât acum 10 ani. Pe lângă nemulţumirea socială, acesta este şi rezultatul unei complezenţe mediatice faţă de discursurile extremiste, atât Marine Le Pen, cât şi, mai ales, Jean-Luc Mélenchon nu au fost trataţi drept ceea ce sunt, ci drept staruri TV cărora li se acceptă diverse capricii.
Este interesant faptul că aceste alegeri au confirmat corectitudinea principalului reproş care i s-a făcut lui Nicolas Sarkozy, acela de a vâna pe terenul FN. Argumentul actualului preşedinte, care anunţa că aşa va reduce scorul FN, este net contrazis de cifre. Ceea ce putea fi acceptabil în 2007 pentru demersul politic al candidatului Sarkozy a devenit inacceptabil pentru preşedintele Sarkozy. În aceşti cinci ani, preşedintele Franţei a făcut constant un amalgam între problema insecurităţii şi imigraţie, s-a jucat cu tema identităţii naţionale, a vizat explicit minoritatea romă, iar în această campanie a anunţat restrângerea drepturilor sociale pentru imigranţi. Chiar şi România a resimţit strategia în care era preşedintele francez, care, din motive electorale, a blocat aderarea ţării noastre şi a Bulgariei la spaţiul Schengen. Până la urmă, această strategie este un eşec, dar pentru turul doi susţinătorii actualului preşedinte, în seara alegerilor, nu au avut de ales şi s-au concentrat pe încercarea de a-i seduce măcar acum pe alegătorii FN, ceea ce va duce la îndepărtarea votanţilor de centru.
Spre deosebire de 2007, campania lui Sarkozy a fost una marcată atât de lipsa unui program cu priorităţi clare, cât şi de o ambiguitate care până acum nu îi era caracteristică. Nu a vorbit de austeritate, dar nici nu a făcut promisiuni semnificative, a vorbit despre criză şi despre necesitatea limitării rapide a deficitului bugetar, dar nu a fost clar cum va ajunge la acest rezultat, a început campania vorbind despre modelul german şi a terminat-o pe un ton mai degrabă eurosceptic.
Cele patru procente pierdute faţă de rezultatul său de acum cinci ani par puţine, în condiţiile în care, timp de patru ani, a fost un preşedinte nepopular. Dacă pierde alegerile, se va putea spune că a avut ghinionul de a câştiga alegerile înainte de criză, cu un discurs care a devenit brusc inactual după declanşarea crizei financiare din 2008. La aceasta se adaugă şi stilul său, şi sentimentul de personalizare excesivă a puterii.
Marea victorie a celor care vor, de la extrema stângă la extrema dreaptă, schimbarea lui Sarkozy a fost de a reuşi să convingă opinia publică franceză de faptul că bilanţul celor cinci ani a fost unul dezastruos. Ceea ce este departe de a fi adevărat, dar încercarea de a schimba această percepţie în următoarele două săptămâni este sortită eşecului. În aceste condiţii, campania lui Sarkozy se va concentra pe atacarea lui Hollande.
François Hollande a făcut o campanie pragmatică, o campanie care, probabil, retrospectiv va părea cinică pentru că este greu de crezut că va guverna aşa cum a vrut să lase impresia că o va face. A promis stoparea principalelor măsuri pentru reducerea deficitelor, creşterea numărului de profesori şi de poliţişti, creşterea cheltuielilor pentru sistemul de sănătate, scăderea vârstei de pensionare şi chiar limitarea creşterii preţurilor. Pentru a evita să apară ca total lipsit de realism, candidatul socialist a explicat că va găsi bani crescând taxele, cei taxaţi urmând a fi cei cu venituri mari, sectorul financiar şi multinaţionalele. Dar multiplicarea promisiunilor nu a fost decât o încercare de a acoperi faptul că, pe fond, principalul său argument a fost şi rămâne anti-sarkozysmul. Nu este clar dacă această pasiune franceză a ultimilor ani se va exprima cu la fel de multă forţă şi în al doilea tur.
Este interesant că, practic, toţi candidaţii au avut accente protecţioniste şi antieuropene, Franţa sau Europa fiind gândite ca posibile fortăreţe economice şi nu numai. Discursurile cele mai pline de promisiuni nerealiste, cele ale lui Mélenchon, Le Pen şi, într-o anumită măsură, Hollande, totalizează 60%, pe când singurii candidaţi care au vorbit despre necesitatea reducerii cheltuielilor statului, Sarkozy şi candidatul de centru F. Bayrou (9%), sunt sancţionaţi cu un total de numai 36%.
În aceste condiţii, nu este de mirare că primele estimări pentru turul doi prevăd o victorie cu 6-8% a candidatului socialist. Totuşi, se anunţă o competiţie relativ echilibrată, în care ambii candidaţi sunt într-o postură ingrată, trebuind să adune voturi şi la centru, şi dinspre extreme. Franţa vrea schimbarea, dar Hollande nu reuşeşte să stârnească entuziasmul, ceea ce face interesante următoarele două săptâmâni de campanie şi mai ales creşte interesul pentru dezbaterea directă, care va avea loc miercuri, 2 mai. //
