Pe aceeași temă
Romanii care iau avionul spre U(nited) K(ingdom), pe langa surpriza unei hardughii zburatoare de marimea unui camin cultural si viteza cu care te smulge din pamantul patriei spre a te aburca peste plafonul de nori, au de depasit doua situatii ingrate: surpriza descoperirii la aterizare a unei tari complet necunoscute (despre UK s-au spus si se spun multe povesti), iar a doua e legata de conationalii urcati la gramada în fotoliile confortabile de piele, cu copii, cu bunici, cu pisici si bagaje pline de mancare si haine. Cu de toate. Ca pe vremuri cursa de Falticeni.
Numai ca, odata iesiti pe poarta Otopenilor, se face tacere, fetele tuturora se schimba, nu mai razbat manele din casti, nici glume presarate cu vorbe de duh, cativa îsi scot reviste, carti de lectura, laptop-uri, încep sa se spuna în soapta franturi de fraze englezesti, nu se mai cunosc unii cu altii, îsi controleaza gesturile. Altii privesc îngandurati pe hublouri schimbarea peisajului natal dezordonat cu altul aranjat dupa reguli geometrice precise, tot mai precise cu cat te apropii de Canalul Manecii, cu aglomerari urbane ici si colo in care se recunoaste de departe rigoarea asezarilor civilizate, iar primul contact vizual cu spatiul britanic le aduce o lumina noua în priviri, odata cu dorinta de a-si aranja tinuta. Ramai uimit cat de repede sunt înlocuite bonomia si jovialitatea proverbiale cu calmul, asteptarea tacuta, rabdatoare ale insularilor. Deosebirile fizice se atenueaza ca prin farmec. Nu mai stii care e roman si care nu. Despre capacitatea noastra de adaptare s-a vorbit doar în termeni bascaliosi, iar ideea adanc înradacinata despre conservatorismul valah e doar o vorba spusa la necaz ca atatea altele. O jumatate de secol nimeni nu ne-a mai privit in ochi, nici in suflet, dar nici noi nu ne-am raportat la semenii europeni. N-am avut cum. In fine, teama de a te rataci în salile aeroportuare de primire ori de recuperare a bagajelor n-a avut nici o noima, culoarele sunt stabilite dinainte, nu trebuie sa-ti explice nimeni nimic, atata doar ca ai de parcurs sute de metri în niste cladiri întinse pe cateva hectare. Aglomeratie mare. Nu e minut sa privesti pe cer fara a descoperi un avion.
Scapati de corvoada bagajelor, drumul spre destinatie, în caz ca nu te asteapta nimeni, nu devine un calvar datorita preturilor la transport, politetea si corectitudinea taximetristilor britanici fiind arhicunoscute. Dupa tastarea adresei exacte pe Tom-Tom, pentru a urmari live pe ecran masina ta vazuta din satelit, esti sigur ca soferul o va nimeri, fara a încerca sa ocoleasca spre a te jupui de bani. Poti admira soselele, motorway-urile si autostrazile, toate fara cusur, facute o data pentru totdeauna, fara semafoare, dar cu round about (un fel de sens giratoriu urias), fluente, cu viteze ametitoare, masini noi. Nici un obstacol mortal ca stalpi, copaci, podete. Accidente ioc. Nu ai termeni de comparatie. Cultul pentru eternitatea lucrului bine facut pare izvorat din fiinta lor.
Nici nu stii la ce sa te uiti mai întai. Dincolo de kilometrul patrat de autoturisme din preajma aeroportului, dai de baragane de holde, grane, cartofi, legume, livezi. Ceea ce te izbeste înca din avion e multimea padurilor, a perdelelor de protectie din jurul fiecarui lan, al fiecarei ferme ori marginind drumuri. Parca de-abia au asteptat prilejul de a mai planta un sir de copaci, daca nu cumva vor fi fost acolo dintotdeauna. Pasiunea pentru ordine si verdeata, pentru flori, pentru parcuri îngrijite e vizibila de la curtea obisnuita din fata casei, fiecare locuinta, oricat de mica, avand pentru iarna si un conservator cu plantele preferate, pana la neîntrecutele gradini publice din capitala londoneza. Dar ceea ce depaseste orice închipuire e gazonul, celebrul covor de iarba întretinut cu sfintenie, perfect tuns, verde si des. De la cel mare din centre urbane, loc de odihna si taifas, de jocuri linistite de copii, pana la orice spatiu liber. Gazonul e un fel de blazon national. Convietuiesc alaturi stejari sanatosi, conifere, salcami, arbusti exotici cu parfumuri razbatatoare, aranjamente florale de duminica, straturi de culori diverse, alei ordonate strajuite de zeci de soiuri de trandafiri, garduri din lemn ori din fier forjat, banci din otel inox, statui si inscriptii noi, dar mai cu seama vechi, unele de secole, peste tot se regaseste mana de om grijuliu. Si-au adus din fostele colonii ceea ce le-a fost drag, iar acum continua sa tanjeasca dupa raritati exotice. N-as intelege nici in ruptul capului cum de rezista lemnul peste un secol pe asemenea vremuri umede, potrivit de calde sau de reci, diferenta intre minime si maxime fiind de doua ori mai mica decat la noi. Nu e vorba de esente lemnoase diferite, ci de tratamente chimice. Ca sa nu stai toata ziua cu vopseaua in mana.
Casele si le fac la fel ca acum un secol, ca acum un mileniu. Difera dimensiunile si confortul la zi. Nimeni nu indrazneste sa vina cu inovatii arhitectonice ori cu originalitati pretioase implantand in mijlocul asezarilor stravechi bizarerii artistice, de la geamuri, arcade, bolti, la materiale sau acoperis. La fel cum nimeni nu-si dureaza cabane si palate unde-l taie capul. In afara zonelor construibile nu se afla decat ferme, adaposturi pentru animale, instalatii industriale. Aerul si apa de la robinet rivalizeaza oricand cu cele din Tara Dornelor. N-am observat insi carand tone de apa imbuteliata acasa. Orice familie locuieste intr-un spatiu strict necesar, constructiile cu zeci de camere, saloanele de un ar sunt doar in filme ori in vile romanesti de neam Tanase. Aici nimeni nu arunca banii pe fereastra. Lira e cea mai grea/puternica moneda, dar nu se castiga usor. Nu-ti vine sa te desparti de ea. Fatadele cladirilor sunt din caramida adevarata. N-am vazut pe nimeni reparandu-le chiar daca varsta unora e contemporana cu Stefan cel Mare. Infiltratii? Greu de crezut. Sunt si unele ruinate, dar numarul lor e nesemnificativ. Motivul? Proprietatea e prima lege. Insa si dorinta de a pastra nealterata mostenirea.
Clacton-on-Sea, Essex
