Pe aceeași temă
Bătaia, aproape insesizabilă, a aripilor unui fluture la München ar putea genera un tsunami în interiorul NATO.
„Ultimele arme nucleare rămase în Germania sunt o relicvă a Războiului Rece. Ele nu mai servesc unui scop militar. De aceea lucrăm la îndepărtarea lor“, anunţa, la 6 februarie, Guido Westerwelle, ministrul de Externe din guvernul Angelei Merkel. Un produs destinat iniţial consumului electoral pe piaţa politică internă, acest deziderat al dezarmării ar putea pune sub semnul întrebării chiar fundamentele NATO. Dacă nu suntem atenţi, bătaia aripilor unui fluture la München ar putea genera o tornadă europeană. Deja, poziţia oficială a Berlinului pare să fi declanşat o reacţie în lanţ la nivelul Europei. Astfel, la 22 februarie, publicaţia britanică The Guardian semnala formarea unei coaliţii extinse reunind Belgia, Olanda, Novergia, Luxemburgul plus Germania şi care îşi propunea să creeze o masă de presiune în interiorul Alianţei, pentru eliminarea completă a dispozitivelor tactice nucleare americane de pe teritoriul Europei.
În cele din urmă, un om de stat trebuie să acţioneze în virtutea unei etici a responsabilităţii. Morala bunelor intenţii şi a convingerilor nobile nu este suficientă. Pentru un om de stat, securitatea propriilor cetăţeni reprezintă poate cea mai importantă responsabilitate. Dar este oare Germania mai sigură, din moment ce rezultatul intenţiei sale nobile ar fi o Europă mai nesigură?
Poate cea mai importantă victimă colaterală a bunelor intenţii germane este filosofia solidarităţii, acest centru nervos al unei Alianţe în care, cel puţin în regia iniţială, toţi erau pentru unul şi unul pentru toţi. Prin demersul său, Germania se transformă într-un veritabil „pasager clandestin“ al securităţii europene: deşi, de jure, rămâne sub umbrela de securitate nucleară asigurată de SUA, totuşi, de facto, exportă celorlalte state membre responsabilitatea de a contribui teritorial la aceasta.
„Armele sunt fundaţia acestei solidarităţi. Îndepărtează-le şi cu ce mai rămânem?“, se întreba, în octombrie 2009, un înalt oficial NATO. Curios este faptul că, într-un moment sensibil, în care Moscova afişează o atitudine anti-statu quo, de rescriere a ordinii anilor ’90 (Jeffrey Mankoff), Germania îi ridică o minge la fileu, generând în interiorul NATO o mişcare de contestare a unui principiu fundamental al Conceptului Strategic adoptat în aprilie 1999: „prezenţa forţelor convenţionale şi nucleare ale SUA în Europa rămâne vitală pentru securitatea Europei“. Pentru Guido Westerwelle, însă, acestea sunt doar nişte relicve ale Războiului Rece. Ce nu ni se spune însă este că SUA mai au în Europa în jur de 200 de „relicve“ (după ce arsenalul de dinainte de 1990 a fost redus în proporţie de 85%), în timp ce Rusia menţine 5.400 de dispozitive nucleare tactice (multe dintre ele folosite în exerciţiul Zapad din toamna anului trecut, când a fost simulat un atac asupra Poloniei).
Cu greu acest dezechilibru avantajează în vreun fel Europa. În plus, a pleda pentru o reducere unilaterală, când Rusia mimează un dialog al surzilor şi se joacă de-a războiul nuclear tactic în imediata vecinătate a statelor baltice sau când realmente în următorul deceniu ne putem confrunta cu un Iran nuclear şi cu o cursă a înarmărilor în Orientul Mijlociu, este mai mult decât un gest iresponsabil. Şi asta pentru că nu reuşim să punem nimic credibil în loc: scutul antirachetă al NATO rămâne doar un proiect pe hârtie care, alături de Nabucco, formează, în ciuda consensului strategic, două himere europene. Totodată, elaborarea, la nivelul NATO, a unor planuri prudente de apărarare a noilor state membre continuă să întâmpine o nesfârşită opoziţie din partea nucleului tradiţional al Europei comunitare. Între timp, într-o lume în care „natura fundamentală a omului nu s-a schimbat“ (Robert Gates) şi în care adversari oportunişti vor căuta să speculeze şi cea mai mică slăbiciune, Europa se dezarmează sperând că şi celelalte puteri regionale îi vor urma exemplul.
Ideea nu este de a pleda pentru înarmare, ci pentru conştientizarea virtuţilor statu-quo-ului şi care, în esenţă, rămâne o poliţă de asigurare şi o formulă de descurajare a agresiunii. De-altfel, una dintre lecţiile existenţei NATO rămâne aceea că alianţele defensive fac ameninţarea cu forţa mai credibilă, doar pentru a face mai puţin probabilă folosirea ei efectivă. Pericolul cel mare este că, pe termen lung, o Europă slabă, vulnerabilă, lipsită de umbrela de descurajare americană, să devină din nou o ţintă, iar agresiunea un risc calculabil: „Triumful secolului trecut constă în pacificarea Europei, după multe epoci de războaie sângeroase.
Dar, astăzi, am ajuns la un punct de inflexiune, în care mare parte a continentului a mers mult prea departe în direcţia opusă. Demilitarizarea s-a transformat dintr-o binecuvântare a secolului XX într-un obstacol real în calea unei păci durabile în secolul XXI. Slăbiciunea este întotdeauna o ispită, o tentaţie pentru calcule eronate şi agresiune“, avertiza Robert Gates chiar săptămâna trecută.
Efectele nu se opresc aici. Pentru lordul George Robertson, fostul lider al NATO, demersul Germaniei seamănă cu deschiderea unei cutii a Pandorei: în absenţa garanţiilor americane, Turcia ar putea fi ea însăşi tentată să îşi dezvolte propriile arme nucleare, ceea ce ar genera tulburări suplimentare în Orientul Mijlociu. Totodată, reactivarea dilemelor regionale de securitate de pe flancul estic ar fi doar o problemă de timp.
Sunt mulţi cei care în Europa, orbiţi de convingeri nobile şi de iluzia „sfârşitului istoriei“, nu mai pot să vadă lumea reală. Dar nici nu prea mai putem să negăm că am acumulat un grav deficit de elite. Europa are tot mai mulţi politicieni şi prea puţini oameni de stat.
P.S.: Poate a venit vremea să recuperăm filosofia geopolitică a reginei Victoria, care, la 1900, într-un moment de tranziţie sistemică şi de declin al Marii Britanii, avea să spună: „Nu cred că ar trebui să renunţăm la lucrurile pe care deja le deţinem“. //
Cuvinte cheie: NATO, UE, Rusia, regional, Orientul Mijlociu
