Grecia - între selfie și harakiri

Dezastrul euro-grec pare, azi, un succes. Mâine, hrănită de insolența marxiștilor greci, stânga antioccidentală va dovedi la urne cât de adânc e acest succes. Dar, înainte de asta, scena publică europeană e, deja, infectată de resentiment, irațional și orbire.

După un munte de summit-uri, un vagon de hârtii și un degetar de onestitate, Eu­ro­pa va găsi o soluție pentru Grecia. Sub o formă sau alta, Grecia va fi, iar, iertată de datorii și va demonstra în văzul tuturor că frauda me­rită. Carbonul din privirile ministrului german de Fi­nanțe Schäuble va luci ra­dio­activ și inutil. Alexis Tsi­pras va defila prin Atena vestind marea victorie, bi­neînțeles fără să-și anunțe poporul că a fost mânat în turmă la un referendum de circ. Acum două săp­tă­mâni, Tsipras s-a întors către popor cu în­tre­ba­rea: „Bre, nu-i așa că nu mai vreți auste­ritate?“. Grecii au răspuns în cor: „Sictir, Angela!“. Drept care, după două săp­tă­mâni de fală democratică, același Tsipras le aduce austeritate pentru o generație și mai bine. Grecia păstrează, însă, două mari atuuri. Mai întâi, rămâne în euro, mo­neda pentru care Namibia e un pic mai bine pregătită. Și, doi, inegalabila ca­pa­ci­tate de a nu-și respecta promisiunile, oda­tă ce se va vedea cu bani în bănci și da­torii iertate. Toată lumea va saluta marele compromis. Piețele vor sări în sus de bu­curie. Triumful va lăsa în urmă o singură vic­timă: Europa.

Pentru oricine a avut bunul simț de a urmări ultimele luni de ba­lamuc euro-grec, fără să se li­pească de discursurile oficiale, Europa e, azi, ceva mai mică și mai neînsemnată. În fond, un comunist grec gureș, alături de trupa lui de hipioți marxiști au dat cu Europa de toți pereții și au demonstrat că blindajele germane și plastilina se deosebesc doar prin culoare. Credibilitatea Europei a atins punctul cel mai de jos. Cine va mai lua în serios o Uni­une în care regulile țin până la primul val de demagogie stângistă? Și cine va mai res­pecta ideea democratică europeană, după ce am aflat că democrația unora e mai bu­nă decât democrația altora? Dacă e vorba de alegători, nu numai grecii au alegători. Ce-ar fi ca și Germania sau orice alt stat membru UE să organizeze un referendum cu întrebarea: „Vreți să le mai dăm bani grecilor?“. Primul ministru slovac a pro­mis exact asta, dar a fost nevoit să re­nun­țe, de dragul „solidarității europene“.

Premierul grec Alexis Tsipras în plenul Parlamentului European (Strasbourg, 8 iulie 2015)

Există, însă, pe lângă sau dedesubtul aces­tui morman de erori, o durere încă mai nebăgată în seamă și o umilință de care nimeni n-are timp. Vom înțelege curând că ultima victimă și prima înjosită a aces­tei harababuri auguste e Europa de Est. De la Baltica la Marea Neagră, est-eu­ro­pe­nii au îndurat austeritatea mușcând din propriile vieți. Lituanienii, românii, bul­garii, slovacii n-au crâcnit. Au răbdat, au înghițit în tăcere imperialismul pedagogic german, au ținut linia corectă, și-au di­vi­nizat binefăcătorul brutal și au scos-o la ca­păt. Fără summit-uri cu dedicație, fără programe de asistență și tratamente spe­ciale. Protestele lor în plin conclav de vraci adunați la căpătâiul Greciei au fost ignorate superior, așa cum se cuvine pă­rerilor emise de rudele de la țară. Mesajul trimis constant către est-europenii abia în­tremați după ani de curele strânse pe co­loană a fost: voi nu contați! Grecia a aco­perit toate chinurile trecute ale națiunilor estice, a dat la o parte Ucraina, l-a relaxat strategic pe Vladimir Putin și, drept răs­plată, va fi salvată pentru a treia oară în cinci ani. „Solidaritatea europeană“ se do­vedește un concept mis­te­rios. Mai nou, pe la dineuri și convorbiri private, sus-puși europeni de stirpe ger­mano-luxemburgheză le re­proșează furios românilor și bulgarilor că nu înțeleg „so­lidaritatea europeană“ și că fac nazuri când e vor­ba să preia cote de re­fu­gi­ați. Ce altceva poți să le spui de­cât: Merçi pentru Schen­gen! Tot în numele „solidarității eu­ropene“.

O singură dată s-a auzit o voce care a le­gat, în sfârșit, Estul de Vest, într-o Europă care nu mai e unită doar pe hartă. Man­fred Weber, liderul popularilor în Par­la­men­tul European, i-a trântit în față lui Tsi­pras câteva adevăruri simple. Weber l-a înștiințat pe Tsipras, în plenul Par­la­men­tului European, că minte cu nerușinare de fiecare dată când susține că Grecia e manipulată de „finanța occidentală“. Nu! Banii nu vin de la bănci, ci de la guverne, iar guvernele îi iau din impozite. Și, da, d-le Tsipras, Grecia a fost și este ținută de banii surorilor poloneze și ai zidarilor ro­mâni, care, spre deosebire de greci, își plă­tesc impozitele. Weber a mai vrut să afle de la Tsipras ce are să le spună bulgarilor care riscă să se prăbușească pentru că sunt prea legați de bănci grecești. Și încă un detaliu: știe oare d-l Tsipras că cinci state ale UE trăiesc, în această clipă, sub standardul de viață al urgisitei Grecii? Răs­punsul lui Tsipras: încă o emisie de pan­glici și clișee anticapitaliste. Rezultatul in­tervenției lui Weber: media black out! We­ber, liderul celui mai mare grup din Par­lamentul European, a dispărut din știrile BBC și Euronews. Locul rămas a fost acor­dat cu simpatie lui Guy Verhofstadt, lide­rul liberalilor și al euro-Cațavencilor, care l-a rugat în spume pe Tsipras să aibă milă de Europa și să facă, acolo, ceva, cât de puțin, înainte să ia banii. Din același plen de pomină a mai rămas protestul stins al președintelui Comisiei Europene, Juncker, care s-a simțit trădat de ușurința cu care Tsi­pras promitea una la convorbiri și spu­nea alta presei. Trist, dar asta pățești când nu știi cum se negociază cu comuniștii și dacă îi crezi pe comuniști buni europeni. De altfel, Tispras a fost ovaționat frenetic din cele două laterale ale sălii de plen. Adi­că de extrema dreaptă și de extrema stân­gă. De Marine Le Pen, proaspăt remarcată cu o suită de voturi pro-Rusia și anti-Ucraina. Și de ecologiști, plus comuniști, proaspăt remarcați cu o propunere care interzice decriptarea mesajelor criptate tri­mise de rețele teroriste. Din nou, „so­li­daritate europeană“.

Dezastrul euro-grec pare, azi, un succes. Mâine, hrănită de in­solența marxiștilor greci, stân­ga antioccidentală va do­vedi la urne cât de adânc e acest suc­ces. Dar, înainte de asta, scena publică eu­ropeană e, deja, infectată de resentiment, irațional și orbire. Să vedem ingredientele pe care stau minciunile ticluite și lansate cu zgomot de demagogii greci. Mai întâi, ideea după care democrația greacă, con­ti­nuatoare a glorioasei democrații ateniene, a atins apogeul cu referendumul convocat și aruncat la coș de Tsipras. Așa e, dar numai dacă acceptăm că democrația grea­că presupune fuga de răspundere. În fond, grecii și-au ales guvernul tocmai pentru a rezolva probleme. Soluția lui Tsipras a fost să tragă poporul în față, să se ascundă după el și să îl pună să-și semneze sărăcia. Dar nu e democrația greacă urmașa mân­drei democrații ateniene? Poate, dar asta numai dacă Tsipras ne spune, mai întâi, ce pățeau datornicii în democrația lui Pe­ri­cle. Apoi, democrația ateniană nu ex­clu­dea logica. Democrația lui Tsipras o in­ter­zice. Căci, după raționamenul lui Tsipras, cine inventează primează. A se vedea si­tuația Angliei, prima între inventatoarele sporturilor, ultima în clasamentele de azi ale acelorași sporturi. După aceeași logică, trebuie să existe ceva ce îl leagă pe Ponta de Burebista. Și tot după aceeași logică, la­tinitatea noastră primește lovitura de­ci­sivă. Noi nu putem fi urmașii romanilor, cei mari mari constructori de drumuri pe care i-a văzut lumea.

O altă minciună propagandistică pasată de Tsipras și preluată conștiincios de co­mentatori occidentali respectabili e for­mula „Grecia - primul stat european dez­voltat în stare de faliment“. Grecia dez­voltată? Superstiție de turist. Grecii apar­țin Estului și, alături de alte state colege de zonă, au ratat modernitatea. Dez­vol­tarea istorică n-a decolat niciodată, într-un stat care a uitat etimonul elin și e, la drept vorbind, rezultatul pitoresc, dar pre­car al unei sinteze bizantino-otomane.

În sfârșit, Tsipras și simpatizanții din pre­sa occidentală de stânga au lansat tema Occidentului duplicitar. Așadar, Germania nu vrea să șteargă datoriile Greciei, dar uită că datoriile Germaniei au fost șterse de Aliați în 1953. Șah mat! Grecia eva­ziu­nii fiscale și a furtului generalizat de fon­duri europene susține că e în situația cui? În situația Germaniei, distrusă militar du­pă cel mai mare război cunoscut în is­torie și împărțită în două state, unul de­mo­crat și capitalist, unul comunist sub dic­tatura mentorilor moscoviți ai lui Tsi­pras. Ase­mănarea e frapantă. Iar ziua e noapte.

Marea dezordine care zguduie zona euro e o coproducție cu participarea a două dog­ma­tis­me. Isteria frauduloasă a gre­cilor s-a întâlnit tocmai bi­ne cu fixația fiscală a germanilor și, îm­preună, au generat un eșec european vi­zibil. Proiectul poate fi slavat într-un sin­gur fel: prin recuperarea condiției lipsă la lansarea monedei euro. Adică, prin adău­ga­rea unificării politice la unificarea mo­ne­tară. Fără comandă politică unică, euro va rămâne o utopie harnică și va bisa pe­rio­dic farsa greacă. Între timp, Germania își con­firmă reputația de stat-putere fără altă vi­ziu­ne în afara disciplinei-fetiș. Grecia ră­mâ­ne, acolo unde a adus-o nechibzuința tu­tu­ror guvernelor anterioare, încoronată de tembelismul extremist al echipei Tsi­pras. O țară care se iubește orbește în timp ce își vine de hac. O țară între selfie și harakiri.