Haos: un cuvânt grecesc, un mod de viaţă al Troicii

În 2010, economişti (inclusiv din board-ul FMI) au avertizat că Grecia nu va putea niciodată să-şi plătească toate datoriile şi au sugerat ştergerea unei părţi. În loc să facă asta, UE, BCE şi FMI au împrumutat Greciei bani ca să-şi plătească creditorii.

Vineri seara, când toate privirile erau aţin­tite spre referendumul din Grecia, ma­jo­ri­tatea spectatorilor la tragedia greacă au tre­cut poate cu vederea un detaliu din pla­nul secund al „decorului“. Cu mai puţin de două zile înainte de referendum, la Washington a fost făcută publică o analiză FMI care dă peste cap toată ar­gu­mentaţia de până acum a Troi­cii pentru Grecia – FMI, BCE şi UE. Ce spune acest raport? Că, pe ter­men lung, datoria Greciei nu este sustenabilă fără re­duceri masive ale nivelului acestei datorii. Datoria de 185% din PIB poate deveni sustenabilă doar dacă Eurozona va veni cu un pachet mixt de stimulente: mai mulţi bani şi o restructurare a datoriei, ar­gu­men­tează FMI. Există mai mulţi „dar“. Când vorbeşte de restructurare, FMI nu se referă la ştergerea unei părţi din datorie, ci la prelungirea scadenţelor, cu alte cu­vinte, întinderea datoriilor pe o perioadă mai lungă. Însă FMI e de acord cu UE că discuţiile despre noul pachet ar trebui să aibă loc numai şi numai după ce Atena va fi de acord cu o nouă rundă de reforme. Adică exact ce a complicat şi a prelungit inu­til negocierile din ultimele luni.

Dincolo de elementul spectaculos, deşi un pic tehnic, mai există o poveste în spatele poveştii. Statele Eurozonei au încercat să blo­cheze publicarea raportului (care, de alt­fel, nu scuteşte guvernul lui Alexis Tsi­pras de critici), sub prezumţia că ar putea afecta decizia grecilor la referendum. Vo­cea Americii a atârnat mai greu decât cea a Europei, aşa că documentul a fost pu­bli­cat, aşa cum reiese din informaţiile de cu­li­se obţinute de Reuters. „Nu trăim aici în­­tr-un turn de fildeş. Uniunea Europeană tre­buie să înţeleagă că nu totul poate fi de­cis pornind de la interesele sale“ – sunt cuvintele unui oficial FMI implicat în ne­go­cierile pe marginea publicării ana­li­zei.

Întreaga dezbatere vine să sublinieze încă o dată, dacă mai era nevoie, discrepanţele de viziune în ce priveşte Grecia dincolo şi din­coace de Ocean. Analiza FMI apare pe sce­na publică după mai multe luni de dis­cuţii contradictorii între „ramurile“ Troi­cii.

Dar nici măcar nu este prima dată când FMI recunoaşte implicit eşecul politicii de austeritate în privinţa Greciei.

Ministrul de Finanţe grec Yanis Varoufakis şi directorul FMI, Christine Lagarde (18 iunie 2015)

Încă din 2010, mai mulţi eco­nomişti de renume acu­zau FMI că se îndreaptă că­tre un eşec în Grecia, toc­mai pentru că refuză o re­structurare iniţială a da^­to­riei şi că preferă tăierile bu­getare pe termen scurt. Con­­traargumentul ins­ti­tu­ţiei: pe­ricolul de a crea un pre­cedent pentru alte state îm­prumutate (Portugalia, Ir­landa, Spania). Aşa că, în 2010, FMI, con­dus la acea vre­me de Dominique Strauss Kahn (ce îşi fă­cuse deja cunoscute am­bi­ţiile prezidenţiale pentru Franţa), a pre­zen­tat un raport a cărui concluzie era în pri­ncipal că datoria Greciei este sus­te­na­bilă, cu condiţia ca gu­vernul elen să facă reforme drastice. Şi Ate­na le-a făcut.

Ce s-a întâmplat apoi? Până în 2012, eco­no­mia ţării, în loc să urmeze cuminte pre­dicţiile aşternute pe hârtie de birocraţii Troi­cii, s-a contractat cu 25%, iar şomajul a explodat. În 2012, FMI părea că şi-a învăţat lecţia. Aceiaşi birocraţi au mediat restructarea da­­toriei deţinute de privaţi şi au pus pre­siu­ne pe Europa să ajute Grecia să aducă ni­velul acestei datorii de la 170 la 110% din PIB. Sub acoperirea ano­ni­ma­tu­lui, mai mulţi oficiali FMI au explicat că va fi di­fi­cil de ajuns la acest nivel fără a re­nunţa la o parte din valoarea datoriei („write-down“). Mai important decât atât, Fondul a admis în analizele sale publice că a subestimat efectul măsurilor de aus­te­ri­tate impuse Gre­ciei de Troică. „2011 a fost un an pier­dut“, admitea la acea vreme chiar di­rec­to­rul FMI, Christine Lagarde.

Mai mult, instituţia şi-a turnat cenuşă-n cap în 2013, când a explicat că ar fi fost de ajutor ca restructurarea să fi avut loc mai de­vreme. Trei ani deci pentru a ajunge la exact aceeaşi concluzie. Şi totuşi, istoria se repetă, cu prea puţine detalii schim­bate.

Troica forţează din nou ajustări financiare drastice pe perioade scurte imediate, în loc de a veni cu măsuri de creştere. Dintre cei trei cai de la „căruţa“ Troicii, unul nu vrea să audă de restructurarea datoriei şi cu atât mai puţin de ştergerea unei părţi a acestei datorii: Uniunea Europeană şi mai cu seamă Germania. Cea mai mare parte a datoriei greceşti este către băncile eu­ro­pe­ne. Or, a spune, în Germania, că o parte din banii împrumutaţi grecilor nu vor putea fi recuperaţi e sinucidere politică.

O altă discrepanţă: Comisia Europeană şi-a publicat şi ea propriul raport privind sustenabilitatea datoriei greceşti. Însă se­cre­tul ştiut de toată lumea deja este că, in­diferent ce guvern ţine frâiele la Atena şi indiferent la ce măsuri dure reuşeşte să-l înhame Troica, datoria este pur şi simplu prea mare (nu în absolut, ci raportat la PIB-ul ţării) pentru a fi sustenabilă.

Chiar dacă economia elenă va creşte de această dată cuminte, aşa cum consideră de cuviinţă FMI, cu 1,5% anual, datoria e atât de mare, încât „sunt necesare noi con­cesii pentru a o face sustenabilă“, ad­mite documentul FMI. Aşa că, în cele din urmă, tot va fi nevoie de ştergerea unei părţi semnificative din datorie, poate chiar de 50 de miliarde de euro.

În 2010, economişti (inclusiv din board-ul FMI) au avertizat că Grecia nu va putea niciodată să-şi plătească toate datoriile şi au sugerat ştergerea unei părţi. În loc să fa­că asta, UE, BCE şi FMI au împrumutat Greciei bani ca să-şi plătească creditorii. Aşa cum declara mai târziu Karl Otto Pöhl, fostul director al Bundesbank, bai­l­out-ul a trebuit să existe „pentru a pro­teja băncile germane şi în special pe cele franceze de ideea ştergerii datoriilor“.

De unde provin însă aceste datorii ale Gre­ciei către băncile europene? În 2010, cele mai expuse erau băncile fran­ceze şi el­ve­ţiene, cu câte 65 de miliarde fiecare, ur­mate de Germania, cu 34 de miliarde de eu­ro. S-a întâmplat până în 2008, când a plesnit bula creditelor toxice, toate aceste bănci cumpărând asseturi toxice de mi­li­arde, pentru a nu pierde oportunităţile speculative în faţa celor americane. Aşa că un default al Greciei le-ar fi adus pierderi uriaşe. America şi-a salvat în timpul crizei câteva bănci mari prin capitalizări directe de la buget. Europa a făcut-o sub aco­pe­rirea acestor „bailout-uri“ acordate sta­telor din sud. Problema este că nu a reuşit nici până acum să facă ordine în haos. Es­te poate cel mai important motiv pentru care saga datoriei greceşti nu va lua sfârşit odată cu referendumul.

Întrebarea care rămâne este de cât timp mai au nevoie partenerii europeni să ac­cepte evidenţa pe care le-o pune de ceva vreme sub ochi chiar FMI şi ce urmăresc de fapt prin blocarea negocierilor.