Imaginarul violent al Irlandei

O ştire cu mare potenţial explozibil (la propriu şi la figurat) riscă să facă valuri în Irlanda, dar şi în Marea Britanie. O nouă Armată Republicană Irlandeză (IRA) apare pe frontispiciul complicatei vieţi politice din Irlanda.

Mai multe grupări republicane disidente ir­landeze au anunţat recent că se vor con­topi într-o singură organizaţie, în vederea oferirii unui răspuns mult mai articulat şi, evident, violent „ocu­pan­tului“ britanic. Organizaţia va fi formată din Real IRA (RIRA), Republican Action Against Drugs şi o coaliţie largă de alte grupuri armate independente. Noua IRA plă­nuieşte să-şi intensifice ata­curile asupra obiectivelor bri­tanice precum sedii, baze de antrenament şi alte fa­ci­lităţi ale forţelor de ordine, bănci britanice, tribunale şi alte prezenţe semnificative care menţin legăturile între Irlanda de Nord şi Marea Britanie. Trebuie precizat că toate facţiunile care şi-au dat mâna nu făceau parte din societatea civilă nord-irlandeză, adepta protejării bio­di­ver­sităţii şi salvării urangutanilor din Ugan­da, ci, dimpotrivă, aveau o istorie zbu­ciu­mată de continuare a violenţelor, e drept, la o scară mai redusă, având în vedere atât numărul voluntarilor, cât şi ar­ma­men­tul şi cantitatea de muniţii şi explozibili pe care au reuşit să o sustragă de sub con­trolul Armatei Republicane Irlandeze ofi­ciale (strâns legată de Partidul Sinn Fein aflat la guvernare în Executivul de la Bel­fast, ocupând numeroase poziţii mi­nis­te­riale), care a hotărât să adopte calea po­li­tică şi a fost de acord să semneze Acor­du­rile de Pace din Vinerea cea Sfântă, din 1998, mai mult, acceptând să se dezar­me­ze.

The Real IRA (RIRA) s-a opus încă de la bun început rezultatelor ne­gocierilor şi prevederilor pro­ce­sului de pace. Numele RIRA i-a fost atribuit atunci când pa­ra­militarii disidenţi au instituit un baraj ru­tier în Jonesborough, comitatul Armagh, prezentându-se cu curtoazie şoferilor bl­o­caţi în trafic: „Suntem de la Armata Re­pu­blicană Irlandeză. Adevărata Armată Republicană Irlandeză“, o ironie fină la adresa foştilor camarazi care acceptaseră să renunţe la violenţă în schimbul unor concesii substanţiale din partea guvernelor britanic şi irlandez. La 7 ianuarie 1998, prima acţiune a disidenţilor a fost plasarea unei bombe de 140 de kilograme într-o maşină în localitatea Banbridge din co­mi­tatul Down, bombă care a putut fi de­za­morsată de poliţia nord-irlandeză fără să provoace pagube. În mai 1998, RIRA a or­ganizat alte acţiuni teroriste clasice (bom­be) în diverse orăşele din Ulster, iar la 9 mai 1998, mass-media din Belfast a fost anunţată că RIRA îşi asumă res­pon­sa­bi­li­tatea pentru un atac cu mortier asupra unei secţii de poliţie din localitatea Bel­leek, comitatul Fermanagh. RIRA este con­siderată responsabilă pentru cel mai atro­ce atentat cu bombă perpetuat în Irlanda de Nord de-a lungul întregii perioade de trei decenii, cât a durat acest adevărat răz­boi civil (din 1968 până în 1998), atentatul din 15 august 1998 din orăşelul Omagh. Me­toda preferată de organizare a unui aten­tat, o maşină furată înţesată cu ex­plozibili, parcată în centrul comercial al oraşului, a fost aleasă şi în acest caz. Ma­şina capcană ar fi fost destinată unui sediu de tribunal, însă teroriştii, negăsind un spaţiu de parcare în apropierea obiec­ti­vului, au parcat maşina la 400 de metri de­părtare. Cele trei telefoane de aver­tis­ment date de RIRA au produs confuzie în rân­dul autorităţilor, care au crezut că bom­ba se afla amplasată în imediata apro­piere a tribunalului, şi nu la o distanţă atât de mare. Poliţia locală a stabilit un perimetru de siguranţă în jurul clădirii care a făcut mai mult rău, căci a îndreptat mulţimea către exact locul unde se afla amplasată maşina cap­cană, care, atunci când a ex­plodat, a creat un car­na­giu fără precedent, într-o provincie totuşi foarte obiş­nuită cu astfel de scene: 29 de oameni au murit, iar 220 au fost ră­niţi. Această barbarie a fost condamnată de întreaga lume, chiar şi de foştii cama­razi din IRA, care au vizitat 60 de disi­denţi în încercarea de a-i convinge să aban­doneze lupta armată şi să predea ar­mamentul deţinut. Fără mare succes. La 8 septembrie 1998, RIRA a declarat unila­teral încetarea focului, tocmai pentru a avea timp să se reorganizeze. Liniştea a du­rat până la 20 ianuarie 2000. La 25 fe­bruarie acelaşi an, paramilitarii RIRA au încercat să amplaseze o bombă de mare putere lângă una dintre cazărmile armatei britanice din Ulster, însă nu au reuşit să-şi ducă la sfârşit operaţiunea, fiind des­coperiţi, şi au abandonat. În perioada 2000-2001, RIRA a încercat şi să reia o campanie de atentate perpetuate în An­glia, continuând tradiţia clasică a mişcării republicane irlandeze din secolul trecut de a aduce teroarea în casele şi pieţele britanicilor înşişi. La 21 septembrie 2000, o rachetă a fost trasă în direcţia sediului MI6, folosindu-se un lansator de rachete, fapt ce a atras din nou atenţia opiniei pu­blice asupra rebelilor irlandezi. Se poate les­ne observa că, spre deosebire de tero­riştii arabi, cei irlandezi nu au preferat ni­ciodată atentatele sinucigaşe, chiar şi această luptă atipică şi disproporţionată având anumite reguli (ca, de exemplu, te­lefonul de avertisment dat înaintea pro­ducerii unei deflagraţii, încăpăţânarea de a viza mai degrabă obiective militare sau însumând un nivel simbolic ridicat - sedii de tribunale, primării, tot ceea ce ţine de infrastructura statului britanic din Irlanda de Nord şi nu numai). În următorii ani, atentatele şi atacurile RIRA au fost de mai mică intensitate (cel puţin faţă de ceea ce era obişnuită Irlanda de Nord în anii ‘70 şi ‘80), abia la 7 martie 2009 RIRA comiţând un alt atentat care a atras din nou atenţia opiniei publice. Patru soldaţi britanici aş­teptau în faţa cazărmii din Massereene sosirea unei comenzi de pizza când au fost mitraliaţi, doi murind, doi fiind răniţi. Ori­ce ameninţare poate rămâne doar la sta­diul de cuvinte fără importanţă, dacă nu există mijloacele de a o pune în prac­tică. RIRA ar fi preluat de la fosta IRA exploziv, pistoale mitralieră, puşti de asalt, detonatoare. În 1999, organizaţia a im­portat ilegal (evident) din Croaţia ex­plozivi, mitraliere, dar şi lansatoare de ra­chete. În iulie 2000, o încercare de a adu­ce un al doilea transport în Irlanda a fost zădărnicită de serviciile secrete britanice şi cele croate. Agenţii RIRA încercau să achi­ziţioneze tot din Croaţia nu mai puţin de 5 tone de exploziv plastic, 2.000 de de­tonatoare, 500 de pistoale. În 2001, a fost dejucată o altă tentativă de a cumpăra ar­me din Slovenia.

Cealaltă grupare care a fuzionat în noua organizaţie este mai puţin cunoscută, are o denumire lipsită de gloria Armatei Re­pu­blicane Irlandeze: Republican Ac­tion Against Drugs, care a operat mai ales în zona oraşului Derry (versiunea catolică) sau Londonderry (versiunea protestantă), fiind implicată mai ales în lupta împotriva traficanţilor de droguri din zonă. Această preocupare a republicanilor irlandezi faţă de acest subiect nu datează din 2008, când acest grup s-a format, ci cu mult timp înainte, căci una dintre preocupările IRA în perioada 1968-’98 a fost şi cea de a controla comunitatea catolică, înlăturând tentaţia drogurilor, dar şi eventualii spi­oni infiltraţi de britanici sau posibilii cola­bo­raţionişti cu autorităţile de ocupaţie. În anii ‘90, în Ulster apăruse Direct Action Againts Drugs (DAAD), care avea legături cu IRA (se pare că membrii ei erau atât voluntari ai IRA, cât şi implicaţi în lupta îm­potriva traficanţilor de droguri din re­giune). De la înfiinţare, RAAD a întreprins câteva zeci de acţiuni subversive, dacă luăm în considerare faptul că gruparea se substituie autorităţilor legale ale Irlandei de Nord: ameninţă cu violenţa persoanele pe care le suspectează că întreţin răs­pân­direa drogurilor. Principala metodă a miş­cării a constat în împuşcarea în picior/pi­cioare a vinovaţilor, exact aceeaşi metodă aplicată de mai vechiul grup din anii 1990. După înfiinţarea RAAD, aceasta a oferit o amnistie traficanţilor de droguri, ce­rân­du-le doar să-şi recunoască implicarea în această activitate ilegală şi să dea asigurări că vor înceta orice implicare viitoare. În aprilie 2010, RAAD a anunţat un nou ar­mistiţiu până în iunie 2010, cei care con­tinuau să vând droguri urmând a fi asa­si­naţi. În iunie 2010, zece persoane au fost obligate să părăsească de urgenţă oraşul Derry. În februarie anul acesta, RAAD a comis prima crimă, împuşcându-l mortal pe Andrew Allen în casa sa din orăşelul Bun­crana din comitatul Donegal (Re­pu­blica Irlanda, în apropierea oraşului nord-irlandez Derry, dominat de comunitatea catolică). În iunie, membrii RAAD au ata­cat un vehicul al PSNI (Police Service of Northern Ireland), prima acţiune în­drep­tată împotriva autorităţilor nord-irlan­deze, „un răspuns direct faţă de ata­curile brutale, din ce în ce mai nume­roase, la care sunt supuşi republicanii şi familiile lor“ avertizând că „astfel de atacuri vor continua atât timp cât forţele de securitate vor ameninţa zonele repu­blicane“. Înainte de contopirea în noua organizaţie, RAAD s-ar fi implantat şi în Belfast. De la înfiinţarea din 2008, RAAD a forţat două sute de oameni să părăsească oraşul Derry, 40 fiind rănite, una omo­râtă. Marea majoritate a celor afectaţi de violenţa campaniilor sunt tineri de 20 de ani, uneori ei fiind obligaţi să se prezinte voluntar cu părinţii pentru a fi împuşcaţi în picior, pentru a nu o păţi şi mai rău! Aceste violenţe au ajuns să fie prezentate şi în mass-media britanice, ziarul The Guar­dian consacrându-i un articol, mai ales că oraşul Derry a fost declarat oraşul britanic al culturii în anul viitor. Victimele terorii nu înţeleg cum Derry ar putea să mai fie un oraş al culturii, când este doar unul al fricii. Situaţia a ajuns să fie in­tolerabilă, încât chiar Martin Mc Guiness, fostul şef al statului major al IRA oficiale, originar din Derry, viceprim-ministru în guvernului autonom de la Belfast, a condamnat ferm violenţele.