Pe aceeași temă
Politica Romaniei in problema Kosovo se afla intr-un dublu impas - extern si intern. Daca intr-adevar a fost candva, vreodata plasata pe celebra "Axa Washington-Londra-Bucuresti", lucru de care ma indoiesc, fie doar privind la starea relatiilor bilaterale cu SUA si Anglia, Romania s-a desprins din acest club select, si aceasta in preajma summit-ului NATO care va avea loc in aprilie la Bucuresti. In cadrul Uniunii Europene, unde procesul de adaptare cu succes la noul sau statut de membru este tot mai grav afectat de inutile lupte intestine, Romania este pe punctul de a-si irosi si atuul de partener de nadejde al politicii externe si de securitate comune. In plus, sustinerea populatiei pentru integrarea in NATO si UE risca sa fie compromisa, nedumerirea Occidentului fata de atitudinea Romaniei fiind perceputa in tara drept incalcarea dreptului suveran al Bucurestiului la o politica externa autonoma ("ca pe vremea lui Ceausescu"!). Nu in ultimul rand, exista riscul ca unul dintre principalele elemente ale stabilitatii interne, participarea unei organizatii democratice a maghiarilor, unite si puternice, la guvernarea tarii, sa fie definitiv dejucat sub ochii nostri.
Factorii politici din Romania par sa sugereze ca alta solutie nu exista - tertium non datur. Asa sa fie?
O pozitie contradictorie
As sustine ca, asa cum a fost formulata, pozitia Romaniei in problema Kosovo contrazice nu numai interesul national, ea intra in conflict si cu traditiile politicii externe ale Romaniei si pune in pericol stabilitatea interna a tarii. Sa ma explic.
Pe plan extern, factorii politici de la Bucuresti au adoptat o pozitie care este diametral opusa interesului national - aprofundarea integrarii in organizatiile euro-atlantice si colaborarea constructiva in cadrul NATO si in Uniunea Europeana. Pe plan intern, succesul acestui proces de integrare, care urmeaza dupa lunga si anevoioasa perioada de aderare, depinde in buna masura de asigurarea stabilitatii politice interne. Dar ce s-a intamplat de fapt?.jpg)
Prin nesocotirea pozitiei NATO (respectiv a Statelor Unite) si blocand adoptarea unei politici comune a Uniunii Europene in aceasta problema, Romania, ca stat aliat NATO si ca membru UE, s-a plasat pe o pozitie mai putin solidara si cooperanta decat cea adoptata in calitate de candidat la aderare la aceste doua organizatii, in timpul crizei kosovare din 1999. Desi nu fusese printre tarile primite in NATO in primul val si desi nu incepuse inca negocierile de aderare cu Uniunea Europeana, Romania nu a incercat in 1999 sa se sustraga de la aceasta solidaritate principiala prin invocarea prezentei unei minoritati romanesti pe teritoriul Iugoslaviei bombardate de fortele Aliantei. Mai mult: daca in 1999, autoritatile romanesti refuzasera Rusiei dreptul de a survola teritoriul tarii, in 2008 Romania risca sa fie perceputa ca o tara care se afla pe o pozitie identica cu cea a Rusiei.
Si cum ramane cu argumentul incalcarii dreptului international prin recunoasterea secesiunii unilaterale si recunoasterea noului stat Kosovo? Este perfect adevarat: nici in timpul crizei kosovare din 1999, politica NATO si UE nu a fost sustinuta de fortele politice din Romania si de catre opinia publica fara rezerve in ceea ce priveste concordanta acestor politici cu dreptul international si fara indoieli vis-à-vis de tragicele efecte "colaterale" asupra unor vecini imediati ai Romaniei cu care existau relatii traditionale bune. As indrazni sa spun ca aspectul dreptului international este in 2008 la fel de important ca in 1999. Personal cred ca prin recunoasterea statului independent Kosovo, dreptul international bazat pe recunoasterea suveranitatii si integritatii teritoriale a statelor, dreptul international, pornind de la stipulatiile Pacii de la Vestfalia din 1648 si pana la principiile Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa semnate la Helsinki in 1975, a fost incalcat. Sunt de asemenea de parere ca, spre deosebire de cazurile precedente - destramarea imperiilor coloniale si partajul pasnic al statelor federale - legitimate de dreptul international, secesiunea unilaterala a unei parti dintr-un stat national reprezinta un fenomen nou si un precedent deosebit de periculos pentru viitorul relatiilor internationale in Balcani, in Europa si in intreaga lume. Pentru o tara ca Romania, care de la Nicolae Titulescu si-a bazat doctrina politicii externe pe principiul respectarii cu strictete a dreptului international si a organizatiilor care trebuiau sa vegheze la implementarea lor - Liga Natiunilor si Organizatia Natiunilor Unite -, punerea sub semnul intrebarii a acestor principii si organizatii este greu de conceput.
Pe plan intern, pericolul destabilizarii ca urmare a tendintelor autonomiste si separatiste a unei parti a comunitatii maghiare din Romania a fost mult mai mare in 1999 decat in 2008, cand Romania, la fel ca si Ungaria, este membru NATO si UE. Se pune intrebarea de ce Romania trebuie sa invoce acum "pericolul maghiar" atunci cand acest "pericol" nu reprezinta o piedica in calea solidarizarii Romaniei cu tarile occidentale? Si mai ales: cat de credibila poate fi invocarea acestui argument atata timp cat grupurile maghiare autonomiste au fost in mod vadit incurajate in activitatea lor de catre institutii si forte politice romanesti interesate mai degraba de divizarea comunitatii maghiare in scopuri politicianiste decat de asigurarea stabilitatii interne a tarii?
Solutia: nerecunoasterea Kosovo pe termen limitat
Intrebarea care se pune in momentul de fata este daca Romania ar fi putut sa adopte o pozitie diferita in problema kosovara in 2008. Raspunsul este "da".
Sustinand pozitia comuna a Uniunii Europene (si implicit NATO), asa cum de altfel a si facut-o, Romania ar fi trebuit sa declare ca nu va oferi recunoastere diplomatica noului stat Kosovo - dar numai atat timp cat situatia provinciei nu va fi reglementata in conformitate cu dreptul international, pe baza unor rezolutii ale Consiliului de Securitate ONU. Avantajele unei astfel de politici sunt evidente. In primul rand, Romania nu s-ar fi pus in opozitie fata de partenerii sai euro-atlantici prejudiciind astfel interesul national major. In al doilea rand, Romania nu risca sa fie la un moment dat pusa in situatia sa "cedeze", pierzandu-si "fata" in exterior cat si in interior. In acest fel, fortele politice din Romania nu vor putea fi santajate de actori politici care pornesc de la presupunerea - justa sau nu - ca Romania nu-si va putea oricum sustine pozitia disidenta multa vreme si va ceda in cele din urma. Procedand in acest mod, Romania ar fi putut sa-si apere principiile de politica externa bazate pe dreptul international fara a-si brusca partenerii de care o leaga cel mai fundamental interes national. Pe deasupra, Romania ar evita asocierea pagubitoare cu politica duplicitara a Rusiei in aceasta problema si ar trimite un semnal pozitiv catre Republica Moldova. In acelasi timp, Romania nu ar trebui sa renunte la rolul sau de stabilizare si mediere in regiune. Sa nu uitam ca si in 1967 Romania a fost prima tara est-europeana care, pentru a-si avansa interesul national al unei apropieri de Occident si cu mult rafinament diplomatic, a stabilit relatii diplomatice cu Germania ajutand aceasta tara sa iasa din chingile asa-zisei "doctrine Hallstein". Iar in interior, guvernul ar putea sa "dezamorseze" disidenta reprezentantilor minoritatii maghiare si sa evite destabilizarea guvernului actual.
Mai mult: Romania mai are inca sansa sa evite posibile consecinte nefaste ale politicii adoptate in problema Kosovo nuantandu-si pozitia in sensul indicat mai sus, declarand, chiar si a posteriori, ca refuzul recunoasterii diplomatice a Kosovo va fi valabil doar atata timp cat situatia provinciei nu va fi reglementata in conformitate cu dreptul international, pe baza unor rezolutii ale Consiliului de Securitate ONU. Daca aceasta miscare se va efectua nu in sensul unei corecturi a pozitiei adoptate anterior, ci in sensul unei precizari, castigul diplomatic va fi maxim, iar pierderea de imagine,3 minimala. Tertium datur - dar trebuie actionat rapid, competent si concertat pe plan national.
