Implicațiile negocierilor cu Iranul pentru scutul antirachetă

O înțelegere între SUA și Iran, care să pună capăt diferendului din dosarul nuclear, nu afectează în niciun fel desfășurarea sistemului antirachetă american în Europa

Principala rațiune politică și militară din spa­tele desfășurării de către SUA a sis­te­mului antirachetă în Europa Centrală și de Est rămâne protecția bătrânului con­tinent de posibile atacuri cu rachete balistice pro­ve­nite din Orientul Mijlociu. Deși niciun document nu menționează acest lucru, ame­nințarea pe care sis­te­mul sofisticat de armament trebuie să o contracareze provine din Iran. Teheranul deține un vast arsenal de rachete balistice cu rază scurtă și medie de acțiune, pe care îl dezvoltă în continuare. 

Nu doar acest arsenal este o amenințare pentru Europa, ci și tipul de ogive pe care Iranul le-ar putea lansa cu rachetele sale – Teheranul dispune de arme de dis­tru­ge­re în masă, în special arme chimice, încă din timpul războiului cu Irakul din anii ‘80. Mai există un pericol suplimentar: posibilitatea ca Iranul să ofere arme ba­lis­ti­ce satelitului său politic din Liban – Hez­bollah. Rachete balistice cu rază scurtă de acțiune Zelzal-2 și Fateh-110, de pro­duc­ție iraniană, se află deja în dotarea gru­pă­rii teroriste.

Prezența sistemelor antibalistice în Europa este legată și de programul nuclear clan­destin al Teheranului, care în momentul de față este subiectul unui proces diplo­matic complicat, în contextul negocierilor dintre formatul P 5+1 și Iran. Teama de un eventual șantaj nuclear iranian a fost unul dintre motivele principale care au stat în spatele proiectului de desfășurare a unui sistem antibalistic în Europa.

În urma ultimei runde de negocieri în for­matul P 5+1, pe 2 aprilie s-a ajuns la un acord preliminar între SUA și partenerii lor, pe de o parte, și Iran, pe de altă parte. Înțelegerea dintre comunitatea inter­na­țio­nală și Iran nu reprezintă un acord sau un tratat care să soluționeze diferendul din dosarul nuclear iranian. To­tuși, această pre­înțe­le­ge­re este generoasă și pune ba­zele unui acord viitor care să stingă conflictul diplo­matic.

Distrugătorul american USS Porter a ajuns săptămâna trecută la Rota, în Spania.

Acordul preliminar acoperă toate punctele care au ge­nerat conflict și suspiciune între SUA și Iran pe tema programului nuclear al Ira­nului: îmbogățirea ura­niu­lui, reprocesare, monitorizarea progra­mu­lui și sancțiunile. Astfel, capacitatea Ira­nului de a îmbogăți uraniul va fi limitată, la Natanz nu va mai fi construită o nouă uzină de îmbogățire, uzina de la Fordow va fi transformată în centru de cercetare, iar numărul centrifugelor utilizate pentru îmbogățirea uraniului va fi limitat. Uzina de apă grea de la Arak va fi reteh­nolo­gizată și transformată într-un reactor nu­clear de cercetare cu apă grea, iar com­bustibilul nuclear utilizat nu va fi re­pro­cesat. Teheranul va implementa un regim de monitorizare și inspecții mai dure sub egida AIEA. În schimbul acestor concesii, UE, SUA și ONU vor ridica treptat sanc­țiu­nile impuse Iranului.

Trebuie spus că acordul interimar con­turat pe 2 aprilie la Lausanne este unul vulnerabil la presiuni interne. În SUA, înțelegerea este contestată în special de republicanii din Congres, cărora li s-au adă­u­gat și un număr de reprezentanți de­mocrați. Această înțelegere dintre SUA și Iran a fost negociată și parafată într-o pe­rioadă preelectorală, alegerile prezi­den­țiale din 2016 fiind aproape. Deja pre­tendenții republicani la nominalizarea pro­priului partid s-au poziționat împotriva acordului. În Iran, pericolul vine din par­tea clericilor radicali și a Gărzilor Re­vo­luționare. Atât dinamica internă din SUA, cât și din Iran ar putea scufunda acordul de la Lausanne în viitorul nu foarte în­de­părtat.

Dar cum afectează acordul dintre Washing­ton și Teheran desfășurarea scutului an­tirachetă în România și Polonia? Devine pre­zența sistemului antirachetă superfluă?

Răspunsul cel mai simplu la ambele în­tre­bări este nu. O înțelegere între SUA și Iran care să pună capăt diferendului din do­sa­rul nuclear nu afectează în niciun fel des­fășurarea sistemului antirachetă american în Europa.

În primul rând, deoarece, dacă un acord semnal va fi semnat și ratificat, im­ple­men­tarea acestuia va dura foarte mult timp – cel puțin 10 ani. Sistemul antirachetă din Europa, în tot acest timp, va funcționa ca o poliță de asigurare, o garanție în plus că Iranul se va ține de cuvânt. Totodată, în­țelegerea negociată în Elveția nu leagă în niciun fel transformarea programului nu­clear iranian într-unul civil 100% de des­fășurarea sistemului antirachetă în Euro­pa. În fine, în al treilea rând, arsenalul balistic iranian nu este cuprins în în­țe­le­gerea de la Lausanne, deci nu există ni­ciun motiv politic sau militar care să jus­ti­fice oprirea desfășurării sistemului anti­rachetă în Europa.

Înțelegerea semnată la Lausanne face o re­ferire în treacăt la faptul că sancțiunile im­puse Iranului din cauza programului său balistic vor fi menținute, chiar și în cazul adoptării de Consiliul de Securitate al ONU a unei rezoluții care va ridica sanc­țiu­nile impuse în urma descoperirii pro­gramului nuclear clandestin al Iranului. Documentul menționează că: „Restricții im­portante în domeniul armamentului con­vențional și al rachetelor balistice, precum și măsuri care acoperă inspecții ale mărfurilor suspecte și înghețarea de active vor fi încorporate într-o nouă re­zoluție“.

Cel mai bun semnal că sistemul anti­ra­chetă american va face parte în continuare din arhitectura de securitate a Europei a fost dat pe 30 aprilie, când al treilea dis­trugător american din escadra anti­ba­lis­ti­că ce a fost desfășurată la Rota, în Spa­nia, de către US Navy, USS Porter, a ajuns la noua sa bază. USS Carney, a patra navă de­semnată să alcătuiască această escadră, va ajunge și el anul acesta la Rota.