Încă patru ani pentru Obama

Care sunt principalele provocări interne şi externe cu care se va confrunta Barack Obama în cel de-al doilea mandat de preşedinte al SUA?

În discursul din seara victoriei în alegerile prezidenţiale din 6 noiembrie 2012, Ba­rack Obama a definit priorităţile politicii sale interne din cel de-al doilea mandat: reducerea deficitului bu­ge­tar, reforma sistemului de taxe, reforma sistemului de imigrare şi reducerea de­pendenţei Americii faţă de importul de petrol. Pre­şe­dintele va trebui, de ase­menea, să continue reforma sistemului de sănătate adop­tată în timpul primului său mandat.

Comparativ cu agenda sa de acum patru ani, actualele obiective ale preşedintelui sunt mai mo­de­ra­te. Ele reflectă o recunoaştere a constrângerilor la care va fi su­pus. Ca şi în primul mandat, Obama va trebui să lucreze cu o majoritate re­pu­bli­cană în Camera Reprezentanţilor, ceea ce va face dificilă adoptarea reformelor ini­ţiate de către preşedinte. Succesul agendei prezidenţiale va depinde de abilitatea sa de a găsi o cale de mijloc între compro­mi­surile pe care i le va cere majoritatea re­publicană, pe de o parte, şi tentaţia de a gu­verna prin decret prezidenţial, pe de altă parte, aşa cum a făcut-o George W. Bush înaintea sa. Strategia preşedintelui de a angaja în negociere majoritatea re­publicană din Camera Reprezentanţilor va fi influenţată şi de modul în care Partidul Republican va răspunde înfrângerii su­fe­rite în alegerile prezidenţiale. Dacă Par­ti­dul Republican îşi va modera mesajul şi se va adresa întregului electorat american, nu numai celui predominant alb, atunci există şanse de colaborare. Dacă însă Par­tidul Republican îşi va menţine poziţiile rigide, obiectivele preşedintelui vor putea fi realizate numai prin decret executiv sau prin schimbarea majorităţii în Camera Re­prezentanţilor în urma alegerilor din 2014.

Primul test important privind colaborarea dintre preşedinte şi majoritatea re­pu­bli­ca­nă va avea loc în următoarele săptămâni, când Congresul American va trebui să adop­te o legislaţie care să evite aşa-nu­mi­ta prăpastie fiscală (the fiscal cliff). Pră­pastia fiscală reprezintă o creştere au­to­ma­tă a taxelor începând cu 1 ianuarie 2013, însoţită de o reducere a cheltuielilor de apă­rare şi de sănătate. Prăpastia fiscală es­te rezultatul unor legi adoptate în 2010 şi 2011 cu scopul de a reduce deficitul bu­ge­tar, dar se estimează că economia nu este încă suficient de puternică pentru a face fa­ţă acestei combinaţii de creştere a ta­xe­lor şi de reducere a cheltuielilor bugetare. Economiştii avertizează că o nouă re­ce­siune ar putea avea loc. Preşedintele Oba­ma a început negocierile cu John Boehner, preşedintele Camerei Reprezentanţilor, şi cu Mitch McConnell, liderul republicanilor din Senat. Preşedintele a propus o extin­dere a reducerilor de taxe pentru ma­jo­ritatea populaţiei, cu excepţia celor cu ve­nituri peste 250.000 de dolari anual. Re­publicanii susţin, ca şi înaintea alegerilor, o reducere a taxelor pentru întreaga po­pu­laţie. Pentru moment, nici unii, nici cei­lalţi nu cedează. Analiştii politici întrevăd posibilitatea unui compromis care ar in­clude modificări ale sistemului de taxare, precum eliminarea unor scutiri de taxe, ca­re în final ar duce la creşterea veni­tu­rilor provenite din taxare, fără a creşte rata de taxare.

Politica privind imigrarea a fost una din­tre cele mai controversate. Obama şi-a început primul mandat cu dorinţa de a realiza o reformă ex­ha­us­tivă a sistemului de imi­grare, ceea ce nu a reuşit. Preşedintele are scopuri ambiţioase şi pentru cel de-al doilea mandat. El ar dori să ofere o cale către cetăţenie celor 11 milioane de imigranţi ilegali care tră­iesc în America. Din ca­uza diferenţelor de opinie cu republicanii, cel mai probabil este să realizeze numai reforma care va oferi obţinerea cetăţeniei tinerilor care au intrat în SUA ca minori.

Criza energetică mondială, preţurile ri­dicate la petrol şi dependenţa Americii de surse străine de energie sunt probleme cu care SUA s-a confruntat încă de pe vre­mea lui Nixon. Preşedintele Obama va con­tinua în cel de-al doilea mandat politicile în domeniul energiei începute în timpul primului mandat. Astfel, între 2008 şi 2011, importurile de petrol au scăzut de la 57% la 45% din totalul consumului de energie, prin creşterea producţiei interne de petrol şi gaze naturale. Preşedintele va continua investiţiile în vehicule cu con­sum redus de benzină, a căror per­for­manţă va ajunge în medie la 4 litri la 100 de km până în anul 2025. Investiţiile vor continua şi în energia solară, eoliană şi geotermală.

În politica externă, analiştii politici apre­ciază că preşedintele Obama se va con­frunta în principal cu patru situaţii de cri­ză. Pe termen scurt, va trebui să răspundă crizelor din Siria şi Iran. Pe termen lung, transformarea Chinei într-o mare putere economică şi militară, precum şi conflictul israeliano-palestinian vor reprezenta prin­cipalele situaţii cu care se va confrunta. În Siria, politica indecisă din primul său mandat a stârnit multe nemulţumiri, fiind văzută drept una dintre cauzele care au împiedicat soluţionarea crizei. Motivele aces­tei indecizii sunt multiple, de la faptul că regimul lui Bashar al-Assad este sus­ţinut de Rusia şi China, ţări cu care Ame­rica nu vrea să intre în conflict, până la faptul că opoziţia siriană include grupuri de fundamentalişti islamici. A susţine aces­te grupuri ar risca repetarea situaţiei din Afganistan, unde America i-a susţinut pe talibani în timpul invaziei sovietice. Aşt­ep­tarea este ca preşedintele să acţioneze mai decisiv în cel de-al doilea mandat. Prin­cipala problemă în Siria nu este însă răs­turnarea de la putere a lui Assad, ci gă­sirea unui succesor. Opoziţia siriană este extrem de divizată. Sub presiune in­ter­na­ţională, în data de 11 noiembrie o parte din grupurile din opoziţie au format Coa­liţia Naţională Siriană pentru Opoziţie şi Forţe Revoluţionare, condusă de un cleric islamic moderat, Maath al-Khatib. Ră­mâ­ne de văzut în ce măsură această coaliţie va reuşi să adune în jurul său variatele forţe de opoziţie şi să ofere o alternativă viabilă regimului lui Assad.

Pentru Iran, preşedintele Obama a aplicat severe sancţiuni eco­nomice în primul său mandat, care au un efect devastator asu­pra economiei iraniene. Din ca­uza sancţiunilor, Iranul nu îşi poate ex­porta petrolul, ceea ce a dus la declin eco­nomic, inflaţie şi o creştere a ratei şo­ma­jului. Comentatorii estimează că, dintre toate conflictele, Iranul prezintă cel mai ma­re risc de război, nu numai din cauza propriilor lideri, ci şi a Israelului, care a ameninţat în repetate rânduri cu un atac asupra instalaţiilor nucleare iraniene. Ata­cul unei aeronave americane fără pilot, în data de 1 noiembrie 2012, de către Iran în spaţiul aerian internaţional, la 16 mile de coasta iraniană, sugerează că tensiunile cresc. Pe de altă parte, oficiali din gu­vernul iranian, precum ministrul de Ex­terne Ali Akbar Salehi, trimit semnale că Iranul ar fi dispus la negocieri şi chiar la o întâlnire bilaterală cu reprezentanţii ame­ricani. O asemenea întâlnire ar constitui un important pas înainte, deoarece SUA şi Iranul nu au mai avut relaţii diplomatice bilaterale de la criza iraniană a ostaticilor din 1979.

China ră­mâne, pe termen lung, principala pro­blemă externă a lui Obama. Până de curând, în­grijorarea Americii era centrată asupra rapidei creşteri eco­no­mice a Chinei, care ar putea deveni în cu­rând cea mai largă economie din lume. Schimbarea liderilor în China ridică însă noi întrebări. Deşi nu este de aşteptat ca noul lider Xi Jinping să modifice major cursul politicii chineze, teama este ca schimbarea la vârf să nu ducă la in­sta­bilitate. În ultimul timp, economia chi­neză şi-a încetinit ritmul, izbucniri de protest au avut loc în mai multe locuri din China, fie inspirate de Primăvara Arabă, precum demonstraţiile prode­mo­cratice din 2011, fie de condiţiile de mun­că, precum greva de la fabrica Foxconn din Zhengzhou, din octombrie 2012. Co­rupţia a devenit o problemă importantă în China şi, dacă noua conducere nu va lua măsuri pentru confruntarea cu ea, există riscul ca nemulţumirile populaţiei să se extindă. Totodată, China şi-a afirmat mult mai puternic prezenţa în Marea Chinei de Sud, ceea ce a creat nelinişte în zonă. Vi­zita din această săptămână a preşedintelui Obama în Thailanda, Myanmar şi Cam­bodgia arată importanţa pe care această regiune o are în politica externă ame­ricană. Această vizită face parte din noua strategie americană de a crea o coaliţie de securitate în regiune care să con­tra­ba­lanseze China.

Conflictul israeliano-palestinian se va afla, de asemenea, pe agenda preşedintelui. Unii comentatori politici văd rezolvarea acestui conflict ca fiind marea ambiţie pe plan extern a lui Obama. Deşi dezamăgit de lipsa de progres din timpul primului său mandat, el va continua să facă pre­siuni asupra ambelor părţi pentru avan­sarea procesului de pace. Şansele de re­uşită se estimează a fi mici, deoarece nici una dintre părţi nu este pregătită pentru a face concesii. Situaţia se poate schimba ca urmare a alegerilor din februarie anul viitor în Israel, care ar putea duce la în­locuirea lui Beniamin Netanyahu.

Preşedintele Obama şi-a propus, de ase­menea, retragerea trupelor americane din Afganistan până în 2014. Acest lucru este însă condiţionat de dezvoltarea forţelor de securitate afgane care să preia controlul operaţiunilor de securitate, pentru a evita un conflict precum cel din Irak. Forţele afgane nu sunt însă pregătite, ceea ce va întârzia foarte probabil retragerea trupelor americane dincolo de anul 2014. Deşi obi­ectivele celui de-al doilea mandat sunt mai modeste, speranţa este ca mai multe dintre ele să fie împlinite. //