Pe aceeași temă
Irakul si chestiunea kurda
Unele triburi vechi slave nu concepeau luarea unei decizii decat prin unanimitate. Majoritatea nu exista. Iar unanimitatea se crea fie prin inlaturarea fizica a unei factiuni minoritare (exterminare), fie prin indepartarea ei spatiala (exil). Situatie similara in comunism. Aceasta pare sa fie problema dominanta in Irak acum. Puterea este conceputa ca un tot. Nimeni nu vrea sa o imparta, ca si cum ar fi de neconceput ca puterea ar avea proprietatea de a fi divizibila. In Liban, factiunile sunite, siite si maronite s-au luptat pret de decenii pana la epuizare, eliminandu-se reciproc. In sudul Sudanului, guvernul musulman de la Khartoum s-a luptat cu rebelii animisti si crestini timp de 20 de ani pana sa ajunga, sub presiuni externe, la un acord de impartire a puterii la Naivasha. A imparti puterea pare a fi o operatiune care se invata sau se deprinde in societatile postautoritare prin domesticirea unui instinct aparent predominant, izvorand dintr-o psihologie a impunerii, a dominarii, prin capturarea totala a puterii.
Aritmetica puterii
Unele situatii de politica interna reflecta aceeasi indivizibilitate a puterii chiar dupa multi ani de tranzitie. Poate armele nu sunt mitraliere si exlozibili capcana, dar se aplica aceeasi lege de fier a politicii Talionului: "cand esti vulnerabil, nu te iert nici pe tine, nici pe aliatii tai: ma astept ca nici tu sa nu ma cruti, cand ma prinzi in inferioritate". Aliantele intre partide si in interiorul lor sunt fragile. La fel si eficienta guvernarii, energiile fiind canalizate primordial spre luptele de afirmare a puterii si jocurile de castigare a influentei. Dupa centralizarea din regimurile autoritariste, toate factiunile vor sa se exprime politic, sa ia puterea, pentru a-si impune propriul proiect de transformare a societatii. Sa ne aducem aminte, oricat de convinsi de aparenta noastra unicitate, de polarizarea, atomizarea, fragmentarea si contestarea celorlalti care a dominat prima perioada a tranzitiei romanesti la inceputul anilor ’90, dar si de turnirurile politice necontenite de acum.
In Irak, fiecare incearca sa demonstreze celorlalti forta sa, operatiune soldata cu descatusarea militiilor pe care le controleaza in strada. La masa negocierilor politice se cantareste vesnic parca aceeasi cantitate de putere, distribuita fatalmente in proportii variabile, si se ajunge la aceeasi concluzie: nimeni nu se poate impune decisiv prin violenta in fata tuturor celorlalti. Concluzia nu incita insa totdeauna spre logica si solutia rationala a unui acord de impartire a puterii. Totul se suprapune peste personalizarea si asocierea puterii cu afiliatiunile de trib si clan care ordoneaza loialitatile politice si asigura intrepatrunderea indestructibila dintre politic si economic. Firmele liderilor kurzi Barzani, Talabani si Zebari domina Erbilul, Suleymania si Dohukul. Ceea ce explica poate de ce pe strazile din Erbil, de pilda, vezi mai multe sedii de partide decat firme sau magazine.
Marele acord al kurzilor irakieni
Kurzii irakieni au dovedit ca problema este surmontabila. Au ajuns la un acord de impartire a puterii in 2005. Partidele KDP si PUK au creat atunci Guvernul Regional Kurd (KRG) cu capitala la Erbil. Cele doua partide au prezentat liste comune la cele doua alegeri nationale din Irak din 2005, impartindu-si functiile la nivel regional si portofolii cheie la nivel national. Jalal Talabani (PUK) a devenit presedintele Irakului, Masoud Barzani (KDP) presedintele KRG, iar Hosyar Zebari (KDP-Dohuk) ministru de Externe. Conducerea diplomatiei si reprezentarii externe a Irakului revine astfel kurzilor. Nordul Irakului s-a bucurat de o relativa situatie de normalitate, nivelul violentei din centrul si sudul tarii neafectand prea mult KRG. Aceasta a permis o oarecare inflorire economica.
Cat timp va mai rezista insa acesta intelegere, ale carei baze au fost puse la indemnul secretarului de stat Albright, care i-a adus pe cei doi lideri la Washington in 1998? O interventie turca ar putea starni o lupta pentru reasezarea raporturilor de influenta politica teritoriala si impartire a resurselor intre liderii kurzi irakieni. Intre 1992-1994, Barzani si Talabani au mai avut un acord, care insa a esuat din cauza incercarilor de renegociere a procentelor de impartire a resurselor. Resursele si implicit puterea sunt mai mari acum. Potrivit Constitutiei din 2005, regiunile controleaza veniturile realizate in noile campuri petroliere date in exploatare si pot deschide misiuni diplomatice.
In urma incidentului de la 21 octombrie, in care PKK a omorat si luat prizonieri militari turci, retragandu-se in muntii din nordul Irakului, guvernul de la Ankara se afla sub presiunea opiniei publice si a opozitiei de a actiona militar. Lipsa de reactie ar putea fi interpretata in simbolistica puterii regionale drept un semn de slabiciune, de permisivitate care ar putea incuraja nationalismul kurd in zona, dar si a alimenta pe cel turc in frontierele nationale.
Ironiile istoriei: adaptabilitate si supravietuire
In timpul mandatului britanic in Irak, din 1920 pana in 1932, noul guvern irakian democratic se afla atat sub presiunea atacurilor Wahhabistilor (secta radicala Salafista care predica suprematia sunita) in sud, cat si ale kurzilor in nord. Noul guvern irakian instalat dupa alegerile din decembrie 2005 se confrunta atat cu imixtiunile Iranului in sudul siit, cat si cu ajutorul acordat din tarile vecine sunite insurgentilor din vestul tarii. O alta dovada ca istoria are constantele, dar si ironiile sale este ca guvernul irakian a avut probleme cu tribul Barzani si la inceputul anilor 1920, cand insurectia kurzilor din nordul Irakului era sustinuta atunci de Turcia lui Atatürk impotriva guvernului de la Bagdad. De altfel, dupa o invazie esuata a Turciei in Mosul, in 1922, Bagdadul s-a temut constant de o interventie turca in nordul tarii. Astazi Ankara le reproseaza kurzilor irakieni ca sprijina PKK. Turcia i-a sprijinit insa atat pe Barzani, cat si pe Talabani impotriva regimului lui Saddam (inclusiv prin sustinerea no fly zone dupa primul razboi din Golf, in 1991), ambii avand pasapoarte turcesti. Barzani a luptat impotriva PKK alaturi de fortele turce la inceputul anilor ’90. Liderii kurzi irakieni si-au dovedit abilitatile de supravietuire si adaptabilitatea prin schimbarea conjuncturala a aliantelor externe cu tarile vecine, in schimbul sprijinului pentru consolidarea interna.
Trebuie inteleasa si aspiratia de secole a kurzilor de a nu mai fi expusi aleatoriu unor conduceri arbitrare, care sa ii opreseze si discrimineze etnic. Kurzii sunt una dintre cele mai numeroase populatii (25-35 de milioane) care nu au un stat. Dupa unele estimari, 100.000 de kurzi au fost exterminati, in ultimii ani ai razboiului cu Iranul, la ordinul lui Saddam. PKK a mai declarat incetarea operatiunilor militare, Turcia nefiind inclinata sa ofere o amnistiere si sa rezolve pe cale diplomatica chestiunea. Ankara este un aliat cheie al SUA in Irak, Afganistan, cooperand intens cu Israelul si gazduind baza americana de la Incirlik, capacitatea de presiune a Washingtonului fiind astfel limitata.
Pragmatici, majoritatea liderilor kurzi recunosc ca in conjunctura actuala este imposibila infiintarea unui stat propriu. Kurzii din celelalte trei state cu importante minoritati kurde privesc cu speranta (proportionala cu temerile guvernelor lor) spre autonomia extinsa de care se bucura kurzii din Irak, un model spre care tind cel putin intr-o prima etapa. Totusi, chestiunea unificarii clanurilor kurde intr-un proiect transregional nu este o chestiune facila. Aceasta ar presupune modificarea frontierelor in regiune, fapt caruia ii rezista desigur majoritatea guvernelor din Orientul Mijlociu. Apoi, kurzii care traiesc in Siria, Iran, Irak si Turcia fac in genere parte din triburi diferite, cu lideri diferiti, fiecare cu aspiratiile lor de putere.
Scenarii
Turcia nu avea cum, din cauza indatoririlor asumate anterior ca gazda a Reuniunii ministeriale extinse a vecinilor Irakului, sa actioneze, inainte de incheierea Conferintei de la Istanbul (2-3 noiembrie). Secretarul de stat american Rice s-a deplasat la Ankara si Istanbul. Premierul Erdogan se va afla la Washington la 5 septembrie, pentru discutii cu presedintele Bush. Dupa 6 septembrie, orice scenariu este deschis, inclusiv cel militar, chiar daca cei 8 prizonieri turci au fost eliberati intre timp. In plus, Washingtonul este ocupat primoridal acum cu pregatirea terenului pentru Conferinta israeliano-palestiniana de la Annapolis, pentru ca aceasta sa nu fie un nou Camp David. Potentiala destabilizare a singurei regiuni relativ stabile din Irak, printr-o incursiune militara turca, ar putea provoca americanilor noi batai de cap, putand fi un precedent pentru Iran, care acuza la randul sau Irakul ca teroristi PJAK (Partidul pentru o Viata Libera in Kurdistan) gasesc refugiu in Irak pentru incursiunile impotriva Teheranului. In fond, tatal lui Masoud Barzani, Mustafa, a creat KDP dupa ce a declarat in nordul Iranului o republica independenta kurda, fiind nevoit sa se refugieze apoi la Moscova. Daca Turcia poate incalca suveranitatea teritoriala a Irakului intrand cu trupe pe teritoriul sau pentru a urmari teroristi, de ce nu ar putea si alt stat vecin sa foloseasca acest motiv drept pretext, eventual dupa retragerea americana?
Marea necunoscuta in ecuatia unei interventii militare turce este amploarea acesteia si nivelul de rezistenta pe care il va intampina. In cazul unei interventii limitate la zona adiacenta granitei pe teritoriul Irakului, unde se afla taberele PKK, ramane intrebarea daca fortele pesmerga ale kurzilor irakieni (75.000, partial integrate ca batalioane in armata irakiana) vor reactiona sau vor interveni doar in cazul in care turcii ar fi tentati sa ii urmareasca spre Erbil pe militantii PKK in retragere. Unde ii va impinge pe liderii kurzi turci dezradacinarea PKK (3.000-4.000 de luptatori) din nordul Irakului, fie si temporara? In 1998, armata turca a intrat covarsitor pe teritoriul sirian, fortand guvernul de la Damasc sa ia masuri impotriva PKK, care opera de pe teritoriul sau. Liderul kurd O çalan a fost apoi prins si incarcerat in Turcia (permitandu-i apoi lui Masoud Barzani sa se prezinte ca protectorul kurzilor de pretutindeni). In 1995 si 1997, turcii au mai intervenit militar impotriva PKK in nordul Irakului.
Un scenariu mai optimist este cel al continuarii presiunilor Bagdadului, Washingtonului si Ankarei asupra liderilor kurzi, in special a lui Masoud Barzani, sa limiteze capacitatea de deplasare a PKK si sa-i aresteze pe unii lideri. Si, in aceasta eventualitate, optiunea militara ramane deschisa. Aprobarea parlamentului turc pentru o operatiune militara este valabila pentru un an. In plus, kurzii irakieni care i-ar aresta pe kurzii turci ar avea aerul unei tradari, stigmat pe care se pare ca nici un lider kurd irakian nu vrea sa si-l asume.
Cand britanicii s-au retras din Irak, in 1932, institutiile democratice nu au rezistat decat cativa ani pana cand liderii suniti au preluat controlul intregii puteri, dizolvand printr-un coup d’état militaire parlamentul reprezentativ. Miza care depaseste conjunctura actuala, mai ales in perspectiva retragerii americane, este viitorul Irakului: va rezista acesta ca stat sau se va faramita in trei, fiecare comunitate dobandind controlul total al puterii in zona sa, dovedind astfel ca puterea nu este divizibila.
Opiniile exprimate in acest articol il angajeaza pe autor exclusiv in calitate personala.
