Iran: criza din septembrie

Luna septembrie, situată strategic înainte de alegerile din Statele Unite şi înainte ca programul nuclear al mullahilor să intre în zona de imunitate, oferă Israelului oportunitatea ideală pentru a încerca să rezolve, pe cont propriu, criza nucleară din Golful Persic. Cu ce costuri, însă?

De obicei, pentru orice analist serios de po­litică externă, colectarea de informaţii este mai mult o artă decât o ştiinţă. Doar după ce vorbeşti literalmente cu zeci de factori de decizie de toate cu­lorile politice, din în­treaga lume, abia atunci în­cepe ade­vărata muncă: mai întâi, filtrarea evaluărilor con­tra­dictorii, pentru ca, ulterior, să faci o serie de pre­su­pu­neri şi corelări bazate pe ca­pacitatea, simţul, ex­pe­ri­en­ţa, legăturile de lungă du­rată cu cei de la putere, sperând să intuieşti ade­vă­rul. Şi dacă eşti bun, în 7 din 10 cazuri ai dreptate. Este motivul pentru care toate nuanţele întâlnirilor din martie dintre pre­mierul Netanyahu şi preşedintele Obama sunt atât de îngrijorătoare. Indiferent de vi­ziunile politice ale zecilor de persoane din Washington cu care am vorbit despre criza iraniană, toţi au creionat versiuni si­milare. Rareori, informaţia brută despre ce­ea ce s-a petrecut, de fapt, a mai fost una­nimă.

Deşi, personal, nu se înţeleg foarte bine, întâlnirile dintre cei doi şefi de stat sunt cordiale, chiar dacă nu ajung la o pers­pec­tivă comună. Netanyahu a reiterat preşe­dintelui că nu a fost luată nicio decizie fermă privind un eventual atac israelian asupra Iranului. Dar a subliniat că nu doar Israelul va avea de suferit dacă Iranul va dezvolta o armă nucleară. Proliferarea nu­cleară într-una dintre cele mai volatile re­giuni ale lumii (în Egipt, Turcia şi Arabia Saudită) ar fi aproape o certitudine.

Problema de fond nu ţine de faptul că cei doi aliaţi nu se pun de acord asupra fap­telor, ci că se află în dezacord faţă de ceea ce trebuie să facă în legătură cu ele. Este o divergenţă care face aproape imposibilă creionarea unui consens americano-isra­elian. Purtătorul de cuvânt al premierului Netanyahu a spus clar că Obama nu a dat Israelului undă verde, punctând că Wa­shingtonul nu va susţine un atac aerian is­raelian în orice condiţii. Şi nici nu i-ar fi oferit lui Netanyahu asigurări că, în mod au­tomat, Statele Unite vor ataca Iranul în cazul în care cea mai recentă rundă de sancţiuni va eşua.

Subtextul politic este limpede. În ciuda zâm­betelor, pur şi simplu nu există niciun acord politic asupra a ceea ce este de făcut în continuare. Cele două state au praguri de toleranţă foarte diferite, atunci când vi­ne vorba de până unde trebuie să meargă Iranul. America vrea să împiedice Iranul să dezvolte arme nucleare. Israelul vrea să îm­piedice Iranul să-şi dezvolte capacitatea de a crea arme nucleare. America îşi per­mite luxul de a ataca în valuri succesive, oricând. Israelul, nu. Aşadar, calendarul şi marja opţiunilor posibile tind să fie foar­te diferite datorită acestor capacităţi mi­litare.

Luna pivot

Din cauza unor raţiuni politice decisive, sep­tembrie ar fi luna în care traiectoria crizei poate deveni limpede. Începutul toam­nei poate fi momentul adevărului pentru Israel. Netanyahu are încă pro­bleme în a obţine susţinerea politică de­cisivă a Cabinetului său pentru o even­tu­ală lovitură aeriană asupra Iranului. Chiar şi „neoconservatorii“ văd războiul ca pe o soluţie de ultimă instanţă. Până atunci, Netanyahu tre­buie să acţioneze pru­dent, să pară că este dis­pus să evite războiul, ofe­rind o ultimă şansă sanc­ţiunilor (chiar dacă el per­sonal crede că acestea nu au nicio şansă în a schimba calculele mullahilor). Dar numai aşa poate obţine sus­ţinerea Cabinetului său. Şi, din moment ce fereastra unei opţiuni militare se închide vertiginos (programul iranian ar putea intra într-o veritabilă zo­nă de imunitate), este foarte probabil ca, în septembrie, să obţină acest sprijin. Pâ­nă atunci, tactica sa cea mai bună este să pară că susţine noua rundă de sancţiuni a preşedintelui Obama.

Calendarul alegerilor americane are şi el un rol în calculele premierului israelian. În general, Administraţia Obama a condus politica externă americană ca pe o bancă deţinătoare de active toxice, restructurând dezastruoasele excese ale Administraţiei Bush, fără a pune mare lucru în loc. A re­tras trupele americane din Irak şi se pre­găteşte să facă acelaşi lucru în Afganistan. A susţinut timid o aventură libiană, enun­ţând foarte clar, din primul moment, că, spre deosebire de George W. Bush, nu se va implica într-o nouă campanie foarte co­stisitoare de nation-building, după că­de­rea lui Gaddafi. Şi a fost o politică de suc­ces, populară. Ultimele sondaje arată că Oba­ma este perceput ca fiind un custode mult mai abil al politicii externe ame­ri­cane decât contracandidatul său. Politic, pru­denţa preşedintelui s-a transformat din slăbiciune într-un atu.

Dar Iranul poate strica totul. Decizii luate departe de Washington pot desfiinţa toată strategia electorală a lui Obama. O ame­ninţare iraniană serioasă ar putea trimite preţul petrolului la 200 de dolari, ceea ce ar devasta şi aşa foarte fragilele economii europene (superdependente de petrolul din Orientul Mijlociu). În acel moment, un­da de şoc ar putea lovi decisiv eco­no­mia americană, suficient pentru a-i arun­ca în aer şansele lui Obama de a fi reales. Economia rămâne pentru el călcâiul lui Ahile. Ca atare, Tel Avivul şi Teheranul îl pot scufunda pe preşedintele Obama în sep­tembrie, fără ca administraţia sa să poată face ceva.

Dimpotrivă, un Obama reales va avea li­ber­tatea şi flexibilitatea de a fi mult mai dur cu Netanyahu, decât un preşedinte ca­re se bate să supravieţuiască politic şi să ob­ţină voturile comunităţii evreieşti din Sta­tele Unite. Campania odată trecută, Oba­­ma va putea formula o politică bazată pe propriile sale cartonaşe roşii, şi nu pe cele ale Tel Avivului. Dacă Netanyahu este serios în legătură cu menţinerea in­de­pen­denţei strategice a Israelului, atunci totul se reduce la lovituri aeriene sau la nimic.

Cum ar putea arăta toamna

În ciuda apelor tulburi, există câteva lu­cruri pe care le putem anticipa despre con­secinţele unui atac israelian asupra fa­ci­lităţilor nucleare iraniene. Preţul pe­tro­lului va creşte inevitabil, lovind şi aşa fra­gilele economii din spaţiul euroatlantic. Piaţa globală a petrolului este deja destul de restrânsă, pe fondul convulsiilor din Li­bia, Irak, Sudanul de Sud şi Yemen. Iar Ara­bia Saudită pompează la un nivel re­cord pentru a menţine echilibrul ofertei. Preţul petrolului a crescut cu 80% după primul război din Golf şi nu există absolut niciun motiv să credem că acest lucru nu se va repeta, mai ales dacă iranienii vor în­cerca să închidă Strâmtoarea Hormuz.

Totodată, un atac ar putea elimina cli­va­jele din societatea iraniană expuse de Re­voluţia Verde, iar naţiunea persană se va aduna, din nou, în jurul mullahilor. Nu se ştie dacă sancţiunile vor mai putea fi men­ţinute în perspectiva unui atac israelian. Foarte probabil, pentru majoritatea Eu­ro­pei şi a lumii, Iranul va arăta ca o victimă, şi nu ca o ameninţare. Este greu de crezut că acest consens asupra sancţiunilor va putea supravieţui unui atac. În plus, ura străzii arabe va diminua, cu siguranţă, in­fluenţa americană din regiune şi ar putea pune sub semnul întrebării supravieţuirea regimurilor proamericane din Egipt, Ior­dania şi Arabia Saudită.

Câteva alte calamităţi geostrategice pot fi adăugate ecuaţiei post-atac. Acesta din ur­mă ar putea crea o fractură strategică per­manentă între puterile în ascensiune, pre­cum China şi India, şi marile puteri în de­clin ale Vestului. Mai mult, o simulare cla­sificată a Pentagonului, din martie 2012, a ajuns la concluzia că un război regional ar putea urma unui atac israelian asupra Ira­nului. Iar America ar fi inevitabil atrasă în­tr-un conflict care s-ar răspândi în Ori­entul Mijlociu. Hezbollahul ar putea lansa salve succesive de rachete asupra Tel Avi­vului. Ambasada SUA şi trupele americane din Afganistan vor deveni ţinte naturale.

Dar care ar fi beneficiile pentru care me­rită să rişti atât de mult? În cel mai bun caz, estimează serviciile secrete israeliene, un atac ar întârzia programul nuclear ira­nian cu 3 până la 5 ani. Sau doar cu 2, în evaluarea celor americane. O singură lo­vitură nu ar rezolva dosarul nuclear ira­nian, dar ar agita cuibul de viespi fără ni­ciun câştig decisiv.

Totul depinde de septembrie

Pe tot parcursul acestei „crize a ra­che­te­lor“ în slow motion, a existat mereu ame­ninţarea a două rele distincte: aceea a unei bombe iraniene sau a unui bom­bar­dament israelian. Pentru că, dacă trebuie să alegem răul cel mai mic, pare că o bombă iraniană este o opţiune mult mai puţin dezastruoasă.

Preşedintele greşeşte atunci când nu ia în calcul virtuţile descurajării nucleare, care a funcţionat atât de bine în timpul Răz­boiului Rece. În cele din urmă, aceasta a avut efect în faţa unor sociopaţi ca Stalin şi Mao şi are sens să credem că va func­ţiona şi împotriva unui leadership iranian mândru de cultura sa şi decis să nu se si­nucidă. Pentru că, aşa cum Eisenhower a înţeles instinctiv, atâta timp cât oponentul tău nu are dorinţa de a-şi lua viaţa, cal­culul sumbru al descurajării nucleare dă re­zultate. Nu există niciun indiciu că Te­heranul s-ar expune unui contraatac nuclear israelian.

Septembrie 2012 este, aşadar, punctul de răscruce. Dacă lumea ajunge în 30 sep­tembrie fără ca un atac israelian să se fi întâmplat, atunci va urma o anumită tra­iectorie. Dacă, însă, va exista un atac is­raelian, un cu totul alt drum ni se va des­chide. Retrospectiv, luna septembrie poa­te fi asemeni momentului din august 1914 sau decembrie 1941, o scurtătură către zo­rii lumii multipolare şi către ceea ce noi, bieţii oameni, facem din aceasta.

Traducere de OCTAVIAN MANEA