Islamiştii în derută

Deși intervenția franceză în Mali are toate aparențele unui succes – și încă unul obținut rapid – nu se poate spune că ea a stabilizat țara sau că a soluționat criza. Cu toate acestea, meritul ei major este de a fi pus în evidență slăbiciunile tactice și strategice ale grupărilor teroriste, deciziile lor eronate și o încredere excesivă autorizată de aparenta slăbiciune a adversarului, care s-au soldat cu consecințe dezastruoase pentru islamiști.

Percepția generală, greșită, despre nordul Mali este că regiunea este populată ex­clu­siv de tuaregi, deși, alături de aceștia, alte etnii (songhai, peuli, arabi) sunt prezente în zonă, chiar mai numeroase. Toate aces­te populații se revoltă periodic împotriva unei subdezvoltări cât se poate de reale, la care tuaregii - mai precis șefii de clan, mai deloc urmați de majoritatea tuaregilor – adaugă revendicări identitare sporadice cu care șantajează autoritățile de la Ba­ma­ko.

Originile crizei maliene

Începând de prin anii 1990, grupările teroriste islamiste algeriene, urmărite de armata regulată, s-au retras spre Sahara, iar din 2007 au îmbrățișat cauza jihadului mondializat predicat de Bin Laden. Deja fragilizat de o insecuritate crescândă pe ca­re autoritățile au fost incapabile să o controleze, Mali, la fel ca tot Sahelul și Africa de Nord, a fost destabilizat de ex­plozia de violență care a însemnat in­ter­venția NATO în Libia și răsturnarea re­gimului gaddafist. Sute de soldați tuaregi din armata lui Gaddafi care dispun de arme și bani revin în țară, recrutează com­batanți și atrag unități de elită de tuaregi din armata maliană care se pun în slujba Mișcării Naționale de Eliberare din Aza­wad (MNLA), o mișcare separatistă tua­regă laică.

Pentru a combate armata maliană, MNLA se aliază cu un rival local, Ansar ed-Dine, grup islamist majoritar tuareg aliat cu Al-Qaeda din Maghrebul islamic (AQMI). Îm­preună cu jihadiștii algerieni, MNLA reu­șește să cucerească Azawad, un teritoriu care ocupă două treimi din nordul țării, și să-i proclame unilateral independența. Oro­rile – zeci de execuții sumare comise asupra soldaților malieni – la care au fost martori îi decid pe mulți membri MNLA să părăsească grupul, slăbindu-l într-o oa­recare măsură, și să se refugieze – fără prea multă imaginație – în rândurile altui grup terorist, Mișcarea pentru Unicitate și Jihad din Africa de Vest (MUJAO).

Puri și duri, după ce au cucerit frățește nor­dul Maliului, islamiștii (Ansar ed-Dine, AQMI și MUJAO) îi alungă pe tua­re­gii din MNLA sub acuzația de a fi prea „laici“ și îi scot din orașele Kidal, Tom­bouctou și Gao. Debusolați, divizați, la sfâr­șitul primăverii 2012 aceștia fie se retrag lângă frontiera algeriană, fie se întorc la islamiștii care se dispensaseră de ei – îngroșând mai ales rândurile grupării Ansar ed-Dine. Fără îndoială, în virtutea unei baze comune, islamiste, islamiștii îm­părtășesc aceeași hotărâre de a-și impune legea arbitrară în nordul Maliului, unde apli­că sharia și terorizează populația. Nu­mai că, de multe ori, configurația acestor grupări și grupuscule nu este ușor de de­terminat: tinerii songhai și peuli din MUJAO, conduși de arabi malieni, de­za­probă violențele tuaregilor din MNLA și sunt sătui până peste cap de revendicările lor independentiste; la rândul lui, MUJAO - ale cărei tendințe criminale sunt din ce în ce mai evidente - este extrem de preo­cupată de traficul cu narcotice și răpirea de ostatici, activități lucrative care îi asi­gură veniturile necesare atragerii de noi combatanți devotați cauzei islamului; An­sar ed-Dine raliază, cum s-a văzut, com­batanți plecați din MNLA, dar și foarte mulți tineri șomeri în căutarea unui rost în viață... De altfel, mișcarea este solid spri­jinită de cetățeni bogați din Qatar.

Serviciile algeriene care au avantajul de a cunoaște bine zona estimează numărul adevăraților combatanți islamiști la 1.500–2.000 de oameni. Că aceștia se bu­cură de sprijinul diverselor grupări cri­minale și al unor mercenari este foarte ade­vărat, tot așa de adevărat cum este că aceștia din urmă nu au nicio intenție să-și riște pielea într-o luptă adevărată. Sin­gurul motiv care justifică înrolarea lor în grupările narco-islamiste este de natură financiară. Recrutarea forțată nu trebuie nici ea exclusă.

În ce privește armele de care dispun jiha­diștii, ele provin fie din arsenalele libiene, fie de la traficanții plătiți cu banii rezultați din traficul cu narcotice sau cu ființe uma­ne. Nu sunt însă „arme grele“, cum a scris presa. Cele câteva obuziere des­co­perite în ascunzătorile din masivul Iforas nu fuseseră niciodată întrebuințate, jiha­diștii neavând probabil prea multe cu­noștințe în materie de artilerie.

Imobilismul comunității internaționale

Multă vreme, din octombrie 2011 și până în ianuarie 2013, toate aceste grupuri și-au văzut liniștite de treabă, la adăpostul lipsei de reacție a unei comunității in­ternaționale divizate și nehotărâte. Al­geria, confruntată cu terorismul încă de la sfârșitul anilor 1980, se temea că o in­ter­venție occidentală ar putea coagula aceste grupări dispersate într-un front comun. Cum nici consecințele acțiunii lor în Libia nu erau de natură să-i întărească încre­derea în occidentali, Algeria a privilegiat soluția dialogului cu grupurile de tuaregi (Ansar ed-Dine, MNLA), încercând să-i scoată pe aceștia de sub influența islamo-teroriștilor (AQMI) și a grupărilor cri­mi­nale (MUJAO). Washingtonul nu avea in­tenția să mai deschidă un teatru de ope­rațiuni, iar Comunitatea Economică a Sta­telor din Africa de Vest era prea slabă, mi­litar vorbind, ca să acționeze fără o pu­ternică participare occidentală.

Încurajați de această acalmie de pe „fron­tul de vest“, ba chiar convinși că occi­den­talii se temeau de ei, jihadiștii au început să acumuleze greșeală după greșeală:

– Ansar ed-Dine a întrerupt discuțiile cu Algerul și a reluat lupta;

– AQMI s-a năpustit și el asupra Algerului, planificând capturi masive de ostatici, ca la In Amenas;

– Toate grupările islamiste, cărora li s-a ală­turat MUJAO, au plănuit să cucerească sudul țării pentru a evita orice operație de eliberare a nordului, neluând în seamă fap­tul că o bună parte din trupele franceze, de­gajate din Afganistan, erau disponibile și că Parisul avea solide motive umanitare, strategice și politice pentru a nu-i lăsa pe jihadiști să pună mâna pe Bamako și pe Mali;

– Jihadiștii au subestimat iritarea Alge­rului față de întreruperea dialogului, o stra­tegie pentru care depusese mari efor­turi.

În plan tactic, jihadiștii, luptători de ghe­ri­lă, au comis o eroare impardonabilă: s-au angajat în luptă pe un teren a cărui con­figurație geografică le era mai puțin fa­vorabilă. În acțiunile militare ofensive cla­sice, ei sunt mai ușor de distrus, deoarece pierd avantajul tacticii asimetrice. Fără a mai pune la socoteală că, în fața unei ar­mate moderne, mijloacele lor sunt deri­zorii. Pentru a rezuma: și-au ales prost și momentul, și modul de luptă.

Intervenția armatei franceze

Direct amenințat în însăși existența sa, sta­tul Mali cere ajutorul Parisului pentru a-l salva și a-i ajuta armata. Deși acțiunea for­țelor franceze – lansată la 11 ianuarie 2013 - a fost făcută în urgență, ea s-a bazat pe premise solide: pe informațiile și pla­ni­ficarea efectuate de mai bine de un an de Franța și de țările din zonă favorabile smul­gerii nordului țării din mâinile ter­oriștilor. Grație diferitelor sale servicii și mijloace de supraveghere, Statul Major fran­cez dispunea de o bună cunoaștere a acestui imens teatru de operații, precum și a actorilor care evoluau în el. Ministerul Apărării, care prevăzuse încă din no­iembrie 2012 evoluția evenimentelor, ce­ruse serviciilor de informații să-i fur­ni­ze­ze „dosare obiectve“. Ca urmare, sate­liții de imagistică au localizat centrele de co­man­dă și depozitele de carburanți și de muniții ale grupărilor teroriste. Infor­ma­țiile furnizate de americani și de britanici au completat sau coroborat observațiile fran­­cezilor. Este de la sine înțeles că o lec­tură atât de limpede a situației din te­ren a permis o intervenție eficace și ra­pidă.

După o primă fază, în care, după anumite estimări, au pierdut între 300 și 400 de oa­meni, ceea ce i-a convins de inutilitatea con­tinuării luptelor, luptătorii islamiști au ales să rupă rândurile și să se disperseze: o parte s-au retras în masivul Iforas, alții au trecut în sudul Sudanului, iar alții, se pa­re, au fugit și mai spre sud, în Guineea. Unii șefi jihadiști au beneficiat de ajutorul Qatarului, susținătorul din totdeauna al sa­lafiștilor, care i-a transferat în Libia spre a nu fi capturați sau eliminați de fran­cezi.

Ca și cum pierderile suferite și deruta con­secutivă n-ar fi fost de-ajuns, islamiștii s-au confruntat și cu o, previzibilă, di­viziune internă. MNLA, care nu a uitat că fusese îndepărtat de la controlul nordului țării de celelalte grupări – deși se aflase la originea ofensivei din primăvara lui 2012 -, și-a părăsit foștii aliați, alăturându-se forțelor franceze. Care i-au primit fără să se gândească prea mult cum va fi privită această nouă „frăție de arme“ la Bamako, dat fiind că tuaregii din MNLA, care cu­nosc ca-n palmă masivul Iforas, le pot fi extrem de utili pentru prinderea jiha­diș­ti­lor refugiați în munți. Deocamdată, MNLA și-a dovedit buna-credință prin cap­tu­ra­rea a doi șefi teroriști care încercau să fu­gă în Algeria.

La rândul său, o parte din gruparea Ansar ed-Dine, serios zdruncinată de neîn­țe­legerile dintre șefi, a înființat un nou grup (Mișcarea islamică din Azawad) și a lansat un apel la „o soluție pacifică“ pentru re­gle­mentarea conflictului.

În cursul lunii martie, departe de ca­me­rele de luat vederi ale presei inter­na­ționale, trupele franceze și ciadiene, aju­tate de tuaregii din MNLA, au luat cu asalt masivul Iforas. Luptele, de o mare inten­sitate, s-au soldat din nou cu o ireparabilă înfrângere pentru teroriști: numeroși morți, pierderea celei mai mari părți din armament, muniții, hrană și carburant.

Cum se explică succesul intervenției franceze?

Destule voci au prezis că eliberarea re­giunii de nord a Maliului va fi „un nou Af­ganistan“. A fost o eroare de apreciere. Chiar dacă frontierele Maliului sunt destul de permeabile, teroriștii nu sunt bi­ne­veniți în statele respective, iar Algeria și-a închis granițele încă de la începutul ope­rațiunii, pe când Pakistanul și Iranul au fost întotdeauna refugii sigure pentru ta­li­bani. Altă diferență semnificativă privește populațiile locale, profund ostile jiha­diș­tilor și nerăbdătoare să fie eliberate. Cir­cumstanță favorizantă: o mare parte din operațiuni s-au desfășurat în zone goale de populație, în care teroriștii au fost cu atât mai ușor de depistat, iar armata a fost obligată într-o mai mică măsură să se preocupe de efecte colaterale. De ase­me­nea, singura zonă din nord-estul malian care prezintă siguranță pentru teroriști es­te masivul Iforas, care nu suportă nicio comparație cu munții Afganistanului. În fine, nu trebuie uitat că armata franceză are o solidă experiență în mediul deșer­tului și semideșertului african, pe care cei zece ani de operații în Afganistan nu au făcut decât să o întărească.

Toate aceste circumstanțe favorabile nu trebuie să inducă ideea unui război ușor. Noțiunea este un nonsens. Trebuie însă re­cunoscut că șansele de reușită au fost mai mari decât în Afganistan, Irak sau So­ma­lia. De altfel, Statul Major francez nici nu vorbește de victorie. Deocamdată, inter­venția a zdrobit grupările teroriste care în ultimul deceniu instalaseră în Sahel dom­nia bunului plac și, tangențial, a perturbat activitatea rețelelor criminale din Africa de Vest. Rămân marile dificultăți din te­ren: relațiile dificile dintre tuaregi și Ba­mako, spinoasele probleme de re­cons­trucție și dezvoltare, care ar trebui să du­că la securizarea și stabilizarea durabilă a nordului țării (administrație, școli, struc­turi sanitare, activități economice etc.). Una dintre preocupările majore este ma­rea slăbiciune a armatei maliene, care a fost complet absentă în operațiunea de eli­berare a nordului și care, în momentul de față, este incapabilă să asigure securitatea țării. Viitorul țării depinde de asistența mi­litară internațională, de ajutoarele eco­no­mice pentru reconstrucție și de capa­ci­tatea malienilor de a se dota cu un guvern stabil, dispus să redeschidă negocierile cu tuaregii.

Solidaritatea internațională

Modestul sprijin de care s-a bucurat in­tervenția franceză a fost o ilustrare cum nu se poate mai clară a faptului că „Eu­ropa Apărării“ nu există, în ciuda creării, în 2002, a unor capacități comune de in­terv­enție rapidă (așa numitele Battle Groups). Secretarul general al NATO, An­ders Fogh Rasmussen, a răspuns cererii de asistență formulată de președinele în exer­cițiu al Uniunii Africane, Thomas Boni Yayi, că „NATO nu se va amesteca în cri­za din Mali“ și că nu are de gând să par­ticipe la operația internațională. Barack Oba­ma și anturajul său au fost deosebit de reticenți la ideea de a angaja armata ame­ricană într-un nou conflict, tocmai când își începea al doilea mandat. La 3 fe­bru­a­rie, Joe Biden a reafirmat sprijinul logistic al Statelor Unite pentru acțiunea militară purtată de Franța în Mali. Numai că, la acea dată, toate operațiunile de recucerire a nordului țării erau încheiate... Belgia, Ca­nada și Danemarca au venit în ajutorul Franței cu câteva aparate de transport, iar Statele Unite și Marea Britanie au furnizat mijoace de informare și aeronave de apro­vizionare în zbor, fără să ia nicio clipă în calcul desfășurarea de trupe la sol.

Singură Algeria, conștientă de ame­nin­țarea teroristă la frontierele ei, a autorizat survolarea teritoriului său de către ae­ro­navele franceze angajate în operație.

Trebuie să ne temem de o contraofensivă teroristă?

La o lună după declanșarea operației Ser­val (cum a fost denumită intervenția fran­ceză), islamiștii s-au manifestat în felul lor (mașini-capcană, minarea drumurilor etc.) și au anunțat că sunt hotărâți „să organizeze atacuri de convoaie și de kamikaze“. Contraofensiva lor este aproa­pe inevitabilă. Și greu de parat pe un te­ritoriu atât de vast și cu atât de puține mijloace. Pentru moment însă, înconjurați de o populație profund ostilă și, mai cu seamă, pândiți de menghina franco-cia­diană care se strânge inexorabil în jurul lor, ei se gândesc mai degrabă să se apere decât să contraatace. Cu atât mai mult, cu cât ajutoarele umane promise de secțiunile yemenită și saudită a Al-Qaeda nu și-au făcut încă apariția, pentru simplul motiv că, în momentul de față, Siria este mult mai importantă pentru elementele ra­di­cale decât Sahelul.

Se mai pune problema ostaticilor francezi: pe de o parte, viața lor este încontinuu ame­nințată, dar pe de altă parte, ei re­prezintă o „asigurare de viață“ pentru teroriștii încercuiți. Cât privește even­tu­alitatea unor atentate pe teritoriul Franței, amenințarea e reală și serioasă. Dar ea plutește, la joasă altitudine, încă din 2002. Spre deosebiere de Al-Qaeda, care avea o structură centrală, grupurile din Sahel nu au capacitatea de a acționa în afara tea­trului lor de acțiune. Este deci o ame­nințare indirectă, venind din partea unor exaltați doritori să-și manifeste soli­da­ri­tatea cu jihadiștii din Sahel.

Și concluziile...

Fără îndoială, Franța are meritul de a fi răs^­turnat o situație care ar fi dus la dis­pariția statului Mali și de a fi impus jiha­diștilor o înfrângere cu grele consecințe pentru viitor. Dar, în același timp, Franța poartă o parte din răspundere pentru situ­ația actuală din Sahel. Pozițiile franceze se dovedesc contradictorii: Parisul îi com­bate pe jihadiști în Mali și în Somalia, dar i-a ajutat să ia puterea în Libia și continuă să-i susțină în Siria, în pofida oricărei logici; continuă să fie aliatul Arabiei Sa­u­dite și al Qatarului, două state care nu-și ascund sprijinul pentru grupările salafiste peste tot în lume, inclusiv în Sahel și în periferiile marilor orașe din Franța.

E timpul ca Franța să-și facă un examen serios de conștiință în ce privește politica sa externă...

Eric Denece este director al Centrului Francez de Cercetare  a Informațiilor (CF2R)

Adaptare după Politique Internationale nr. 139 (primăvară 2013) de LUMINŢA BRĂILEANU