Italia, dincolo de `cazul Berlusconi`. Criza unui sistem nereformat şi finalul unei generaţii politice

Povestea politică a lui Silvio Berlusconi se apropie de final. Dar nu şi declinul politic, economic şi social al Italiei.

Să nu-şi facă nimeni iluzii: criza politicii italiene şi declinul celei de-a treia mari eco­nomii a zonei euro nu vor lua sfârşit odată cu lunga şi atât de controversata carieră publică a lui Silvio Berlusconi. Impasul Italiei va continua şi în anii ur­mători, probabil până la re­alizarea unor reforme sub­stanţiale la nivel naţional sau chiar european. Cauzele declinului politico-eco­no­mic din peninsulă sunt, cred, mai profunde decât le place multora să creadă; sunt cauze structurale, le­gate de acumulări de probleme ne­re­zolvate şi, de ce nu?, de o anumită cultură politică specifică Sudului Europei.

Competitivitatea, calitatea mun­cii, rigoarea, creativitatea şi per­formanţele sistemului trebuie serios reexaminate. Asta în timp ce interminabilul şi obositorul „scandal Berlusconi“ a devenit mai de­grabă reprezentarea simbolică a frus­tră­rilor vechi şi noi ale italienilor, dar şi, in­discutabil, un mare spectacol mediatic, un show care se vinde bine. Nu este greu de observat că războiul comun al stângii ita­liene, al centrului moderat, al ma­jo­rităţii intelectualilor şi parcă al întregului establishment al Uniunii Europene contra lui Il Cavaliere s-a transformat treptat în imaginea neputinţei sistemului actual de a găsi soluţii serioase la probleme serioase. Energiile atât de mari consumate de par­tide, presă, sindicate, mediile intelectuale etc. în lupta pentru eliminarea acestuia din politică pot fi înţelese doar ca o ex­pre­sie a crizei de idei şi a lipsei dezolante de lideri politici din generaţia de mijloc, ca­pabili până la urmă să se impună în com­petiţii electorale autentice. Simplu spus, Italia trebuie să se înnoiască. Să se re­in­ven­teze. Să-şi facă necesarul aggior­na­mento.

Concentrarea tuturor criticilor interne şi internaţionale asupra celui care, se ştie, a sfidat ani la rând justiţia, statul de drept şi uneori bunul simţ sau pe liderii politici europeni, pe lângă faptul că a devenit un clişeu al presei occidentale sau, în par­ticular, al celei locale (evident, cea care nu este în proprietatea sa) reflectă toto­dată un „wishful thinking“ cu privire la Italia de astăzi, respectiv ideea că lucrurile se vor îmbunătăţi sensibil, imediat ce ita­lienii vor fi scăpat de marele lor aventurier politic. Nu va fi aşa.

Obsesiva cruciadă anti-Berlusconi tră­dează în fapt negarea realităţilor complexe ale unui sistem politico-economic în­ve­chit, nereformat, marcat de o geron­to­cra­ţie politică unică pe continent, de datorii care au depăşit 2.000 de miliarde de euro (121% din PIB) şi de un şomaj la nivelul tinerilor care ajunge în unele regiuni ale ţării la 50%. Unele dintre aceste probleme pot fi legate, direct sau indirect, de func­ţionarea deficitară a Uniunii Europene, dar la fel de adevărat este că majoritatea cauzelor declinului îşi au originea în Italia. De pildă, nu este de mirare că precedentul guvern de la Roma, cel mai vârstnic din Uniunea Europeană, cu o medie de 67,25 de ani (!) la momentul învestirii, condus de tehnocratul Mario Monti (70 de ani) şi având cel mai tânăr ministru de 57 de ani, a avut nevoie de sprijinul insistent al „ce­va mai experimentatului“ preşedinte co­mu­­nist al republicii, Giorgio Napolitano (88 de ani), pentru a rezista. Au încercat relativ recent, în luna mai, parlamentarii italieni să voteze un preşedinte de „doar“ 74 de ani (Romano Prodi), dar n-au reuşit şi l-au rechemat cu disperare pe Napolitano de acasă pen­tru un nou mandat, pu­nându-şi în acesta „ultima speranţă“ pentru evitarea unei noi crize de sistem. Dar iată şi revelaţia ale­ge­rilor parlamentare din iarnă, new-entry-ul în politica italiană: comicul Beppe Grillo, şi el în vârstă de aproape 65 de ani, devenit brusc, cu 25%, liderul opoziţiei. Ce poate ieşi din această combinaţie tragi-comică? Într-o formulare deloc dipl­om­a­tică, politicianul german Peer Steinbrück îşi exprima acum câteva luni exasperarea faţă de politica populistă de la Roma, spu­nând că este „îngrozit că în Italia doi clovni au câştigat alegerile“, desigur, cu referire la liderii partidelor aflate pe lo­curile doi şi trei în opţiunile alegătorilor, respectiv Grillo şi Berlusconi.

Cum şi de ce s-a ratat aşa-zisa „generaţie pierdută“ a Italiei, unde sunt liderii de 40-50 de ani, care dau de regulă energia, entuziasmul, creativitatea şi avansul ori­cărei societăţi? În business? În cariere pro­fesionale? În alte forme de expresie socie­tală, nonpolitice? Explicaţiile pot fi mul­tiple şi nu neapărat exhaustive. Îndepăr­tarea partidelor italiene de societatea re­a­lă, monopolizarea politicii de către gru­puri mici, închise, care s-au perpetuat în parlament şi au blocat poziţii cheie din ca­drul partidelor şi al sistemului de guver­nământ, o anumită frivolitate a modelului educaţional al generaţiilor mai tinere, pu­ţin interesate de politică, toate acestea au făcut ca, la fiecare rând de alegeri, „oferta de cadre“ să fie în linii mari aceeaşi, de mai bine de 20 de ani.

După eşecul partidelor tradiţionale (is­to­rice) de a rezista competiţiei elec­to­rale şi asaltului Grupului Mediaset, prac­tic de la începutul anilor ’90 şi după ie­şirea din sce­nă a lui Giulio Andreotti în ur­ma scan­da­lului Mani Pulite, sistemul po­litic ita­li­an nu a mai produs sau selectat li­deri de an­ver­gură, cu vocaţie europeană, de tipul, să zi­cem, al lui Alcide de Gasperi. For­mu­lele gu­vernamentale găsite au fost con­junc­tu­rale şi au avut mai mereu aerul unor im­pro­vizaţii care stau să cadă în ori­ce moment.

Ajuns la 77 de ani, desemnat de patru ori în carieră premier (to­talizând nouă ani ca preşedinte al Consiliului de Miniştri), pri­ma dată în 1994, ulterior în 2001 şi 2005, ultima oară în 2008, con­damnat definitiv de Curtea de Casaţie şi aproape hulit de o mare parte a naţiunii ita­liene, Berlusconi iese urât din scenă. Spu­mosului magnat media, patron de club de fotbal, organizator de petreceri de­ocheate şi în timpul liber politician de succes i se aşteaptă şi prezice ieşirea de­fi­nitivă din viaţa politică. Surprizele nu sunt excluse, dar şansele de a supravieţui politic şi de data aceasta sunt tot mai mici. La sfârşitul lunii octombrie, plenul Se­natului va vota probabil excluderea lide­rului şi fondatorului PdL (Il Popolo della Libertá) din parlament, după ce votul pre­liminar din Comisie a fost semnalul că le­gea va fi aplicată şi nu mai e nimic de fă­cut pentru tergiversarea cazului sau pen­tru salvarea politică a lui Berlusconi, con­damnat la un an de închisoare (cu sus­pen­darea executării sentinţei privative de liber­tate) pentru evaziune fiscală. Mai mult decât atât, dacă nu se schimbă legis­laţia actuală, de altfel abia adoptată în 2012, Berlusconi nu va mai avea nici drep­tul să candideze la următoarele alegeri. Povestea lui politică se apropie aşadar de final. Dar nu şi declinul politic, economic şi social al Italiei.

Fireşte, nu putem şti astăzi cu precizie cum va arăta Italia de mâine, dacă îşi vor compensa deficitele, cine va fi the rising star în politica ţării, după plecarea lui Ber­lu­sconi şi inevitabila retragere a generaţiei actuale, sau cum va reuşi Bruxellesul să de­­păşească starea de malaise în care s-a scufundat proiectul european, după eşecul Tratatului Constituţional din 2005. Ceea ce ştim însă cu certitudine este că nici cri­za, nici soluţiile nu depind de prezenţa sau de eliminarea unui om din viaţa po­litică, ori­cât de benefic sau de malefic ar fi, ci de un set de diagnoze şi de politici ca­re să (re)ca­paciteze entuziasmul, spe­ranţele şi ener­giile individuale dintr-o so­cietate, deci de un proiect credibil. Poate su­nă cam mo­ralizator, dar fiecare gene­raţie trebuie să vină cu propriul ei proiect, fie el politic, economic sau socio-cultural. Mi-e greu să cred că Italia mai poate aş­tepta un (alt) proiect de la o generaţie politică născută literalmente înaintea sau în timpul celui de-al doilea război mon­dial.

Nici prima republică italiană (1946-1992), nici a doua (1992-prezent) nu au excelat prin stabilitate guvernamentală şi sa­­tis­facţie populară faţă de lea­dershipul politic al ţării, cu câteva ex­cepţii. Cei 26 de pre­mieri care au condus 62 de cabinete, în 67 de ani de democraţie postbelică, sunt sem­nul unei fragilităţi cro­nice a regimului par­lamentar de la Roma. Mulţi spun că, la urma urmei, o economie sănătoasă poate să funcţioneze bine şi fără politică (vezi Belgia, care a stat aproape doi ani cu gu­vern interimar), dar atunci când nici una, nici alta nu mai merg cum trebuie, apar semne legitime de îngri­jo­rare.

Curând, pe 22 octombrie, se vor împlini 91 de ani de la Marşul asupra Romei, prin care viitorul dictator Benito Mussolini şi Partidul Naţional Fascist preluau puterea asupra unei ţări epuizate şi exasperate de declin economic, şomaj, corupţie şi crize politice. Votul masiv de pe 24-25 februarie a.c. pentru comediantul antisistem Beppe Grillo şi „Mişcarea de 5 Stele“ nu e de bun augur. Lumea s-a schimbat, fără îndoială, dar e bine din când în când să ne amintim lecţiile trecutului.

* Valentin Naumescu este conf. univ. dr. la Facultatea de  Studii Europene a Univesităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca  şi fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.