Lentul dezgheț dintre Cuba și SUA

După 53 de ani, președintele SUA, Barack Obama, și al Cubei, Raul Castro, anunțau pe data de 17 decembrie 2014 reluarea relațiilor diplomatice dintre cele două țări. În data de 11 aprilie 2015, aceștia au avut prima întâlnire dintre doi șefi de stat ai celor două țări după 57 de ani, în Panama, pe marginea Summit-ului Americilor. Cu toate acestea, optimismul exagerat nu este încă susținut de schimbările de pe insulă, căci, așa cum spunea Raul Castro în Panama, trebuie răbdare, multă răbdare.

Cuba a devenit independentă în 1902, du­pă ce a fost ocupată militar de SUA timp de patru ani. Până la revoluția din 1959 con­dusă de Fidel Castro, SUA, aflate la doar 90 de mile de Cuba, au in­tervenit în politica de pe in­sulă în mai multe mo­men­te, politică stabilită de alt­fel prin Constituția adop­tată în 1901, care includea Amendamentul Platt, va­la­bil timp de 30 ani și prin ca­­re SUA își arogau dreptul de a reveni când o con­si­de­rau necesar.

După revoluția din 1959, gra­dual s-a ajuns la întreruperea oricăror relații dintre SUA și Cuba. Politica SUA în ceea ce privește Cuba în ultimii 53 de ani a inclus izolarea acesteia prin instaurarea embargoului (enunțat în 1961 și reînnoit în fiecare an de Congresul nord-american) și limitarea relațiilor comerciale, dar și politice ale acesteia cu alte țări. Timp de 30 de ani, Cuba a rămas în sfera de in­flu­ență a URSS, iar după dis­pa­riția acesteia, a urmat o perioadă dezas­tru­oasă din punct de vedere economic; odată cu alegerea lui Hugo Chavez (1998-2013) în Venezuela, Cuba a fost întreținută eco­nomic de re­sursele primite de la guvernul acestuia.

Reluarea relațiilor după 53 de ani

Anunțul reluării relațiilor diplomatice du­pă 53 de ani, din 17 decembrie 2014, a sur­prins pe toată lumea. Negocierile, in­ter­me­diate și de Papa Francisc, au început se pa­re la înmormântarea lui Nelson Man­dela, în 2013, când președinții Oba­ma și Castro s-au salutat. Până la anun­țul din decembrie, po­litica lui Obama a urmat abordarea par­tidului său în ceea ce pri­vește relația cu Cuba: a înlesnit tri­mi­terea de bani de că­tre cubano-ame­ricani, că­lă­to­riile acestora în insulă și a încercat să mul­tiplice schim­burile dintre cele două gu­ver­ne, accen­tuând diplomația culturală, spor­tivă etc.

La Summit-ul Americilor din Panama (10-11 aprilie 2015), cei doi lideri s-au întâlnit și au conversat timp de o oră. A fost prima întâlnire dintre doi președinți ai celor două state, după ultima, care a avut loc în 1958, dintre D. Eisen­hower și F. Batista. Raul Castro a spus că mulți pre­ședinți ai SUA sunt de în­vinuit pentru situația ac­tua­lă a Cubei, dar că actualul președinte nu este unul dintre aceștia, declarând chiar că îl admiră pe Barack Obama. Pe 14 apri­lie 2015, pre­șe­dintele Obama a anunțat înlăturarea Cu­bei de pe lista statelor care sponsorizează terorismul, pe care se afla din 1982. De­cizia deschide noi oportunități pentru Cu­ba și era așteptată ca pas logic în con­so­lidarea relației bilaterale.

Viața în Cuba fraților Castro: o călătorie în timp

Viața în socialismul decrepit al regimului Castro este una plină de obstacole co­ti­diene: de la hrană la transportul în co­mun. În Cuba ai senzația că ai călătorit în timp și voiajul începe comod într-o Ladă cu piese de te miri unde sau într-un taxi compartido, cu mai mulți adică, într-un Cadillac care scoate fum gros pe stră­du­țe­le care par să fi supraviețuit unor bom­bardamente grele și care te poartă într-un deceniu an­terior doar cli­pind.

Clădirile din centrul Ha­vanei sunt majoritatea Art Deco decrepit, cu vopsea sărită de câteva zeci de ani, cu o patină a timpului, cârpite și totuși se­du­că­toare. Sunt mai ales su­pra­populate, diverse generații locuind în ace­eași clădire, uneori în aceeași cameră. Car­tierele cons­truite pe timpul regimului lui Fidel Castro (1959-2006) sunt similare ar­hitecturii socialiste românești, deși an­sam­blurile de blocuri sunt ori foarte înalte, ori mai mici, cu doar câteva etaje. Centrul Vechi al Ha­vanei (deși denumirea e o con­tradicție în termeni) a fost într-o măsură importantă renovat, dar cu fonduri stră­i­ne, oferite de UNESCO, și cu ajutorul unui om, el historiador de la ciudad. El este în același timp foarte fals, o vitrină aranjată drăguț care să placă turiștilor străini.

Preşedintele Cubei, Raul Castro, şi preşedintele SUA, Barack Obama (Panama, 11 aprilie 2015)

Coada este un stil de viață în Havana. De di­mineață, ea începe cu goana după ali­mente, în condițiile în care Congresul al VI-lea (2011) a eliminat cartelele de al­i­mente, păstrându-le doar pentru cei cu „ne­voi reale“ (contradicție în termeni!), supravegherea în paralel a mai multor „pie­țe“, pentru câteva fructe proaspete, este cheia succesului. Nu doar la magazine sau piețe se stă la coadă, dar și pentru mij­loacele de transport (guagua) se fac cozi care par interminabile, dar foarte or­do­nate. Uneori oamenii sunt transportați cu camioane sau tractoare în loc de autobuze răpciugoase care scot fum înecăcios.

Pe Malecón, artera care însoțește marea de-a lungul Havanei și pe care se plimbă seara jumătate de oraș, ziua sunt pescari, copii care fac întreceri de sărituri și, din când în când, un autocar de turiști, gol. Pe stradă, în general, oamenii se agață de tine cerându-ți ceva, un săpun, o ca­ra­mea, niște bănuți pentru copii. Alții îți oferă diverse, de la obiecte la servicii de toate tipurile. Majoritatea sunt nevoiți să aibă, pe lângă slujba normală, o altă act­i­vitate care să le permită să supraviețuiască în fiecare lună, unii și-au deschis un mic chioșc în camera care are fereastră spre stradă, la care vând ceva de mâncare, alții fac pe taximetriștii, deși sunt profesioniști (ingineri) sau au un restaurant în propria sufragerie la care vin străini de te miri unde. Aceste activități paralele au fost le­galizate prin reformele introduse de Raul Castro mai ales începând cu 2008, pentru a crește resursele statului.

Deși în Cuba lipsește publicitatea, e plin de afișe de propagandă cu chipul lui Che Gue­vara, încât omniprezența sa te aduce la saturație rapid. La librărie e plin tot de cărți de propagandă cu autorii consacrați, Fidel Castro și Raul Castro, dar se găsesc la prețuri infime și romane sau benzi de­senate.

Libertatea de expresie este absentă de pe insulă, dar supape de libertate improbabilă sunt menținute, așa cum o demonstrează textele pieselor de teatru pe care le poți vedea în capitala cubaneză și care abor­dează critic realitatea înconjurătoare: cri­za locuințelor, dorința unică a tinerilor de a emigra, ramolirea „liderilor istorici“ etc. Ziare din prezent nu există. Există zia­rele oficiale: Granma sau Juventud Re­bel­de, vândute la cele câteva chioșcuri, dar și de către bătrânei pe stradă, în schimbul unor moneditas. Și la televizor pro­pa­ganda e în toi. După niște știri despre pro­ducție și altele la fel de palpitante, se trans­mite o emisiune de umor cu glume cu dublu înțeles (o altă supapă), iar, în loc de publicitate, propagandă politică, cli­puri educaționale (contra automedicației, pentru consultarea din timp a bolilor de inimă, pro regulile de comportament în so­cietate, pentru concertele UNEAC).

Democrația liberală nu e încă în pro­gra­mul de reforme introduse de Raul, care a preluat puterea în 2006, fiind ales în 2008 și din nou în 2013. Reformele introduse începând cu 2008 au fost limitate la per­miterea deținerii unor produse interzise până atunci, precum playere DVD, tele­foane mobile, computere. Limitele sunt vizibile, dacă reamintim că prețul acce­sării Internetului este prohibitiv: apro­ximativ o treime din salariul lunar (20 de euro) pentru o oră de Internet într-unul dintre hotelurile pentru străini; mai au acces la Internet și cei care lucrează în ad­ministrația oficială sau în turism.

Cuba așteaptă încă schimbarea

Minima liberalizare economică nu va fi curând acompaniată de liberalizare po­litică, frații Castro reafirmând caracterul socialist al statului. Cubanezii au mai multe drepturi decât acum nouă ani, dar nu au resursele pentru a se bucura de ele: ei pot călători liber, dar au nevoie de pa­șaport, care costă destul de mult. În fine, inegalitatea există deja în Cuba, nivelul de viață fiind diferit pentru cei care au „rude în străinătate“, mai precis în SUA, la Mia­mi și care trimit acasă bani sau „pachete“ cu de toate.

Odată cu ameliorarea relațiilor dintre Cuba și SUA, speranțele pe insulă cresc de la o zi la alta, deși nu s-a schimbat încă nimic în viețile oamenilor, așa cum no­tează disidenta cubaneză Yoani Sanchez pe blogul său, generaciony. În mod pa­ra­doxal, mult timp Yoani a scris pe blog fără să-l fi văzut vreodată, informația fiind pos­tată din străinătate. Acum situația s-a mai ameliorat în cazul său și aceasta a lansat chiar o sursă alternativă de informare pe Internet, 14ymedio, un blog (care are și o pagină de Facebook) care a fost întâi cen­zurat, dar, având în vedere accesul foarte restricționat la Internet al cubanezilor, vo­cea sa contează mai mult în străinătate.

Libertate restrânsă: Free Tania Bruguera

O altă caracteristică a regimului castrist, represiunea, a rămas nealterată de schim­bările produse de reluarea relațiilor dintre cele două state. La doar două săptămâni după anunțul din decembrie, poliția de pe insulă a trimis în arest sau a arestat la domiciliu mai multe personalități din sfe­ra culturală, pentru a împiedica o ma­nifestație împotriva regimului.

Cazul cel mai cunoscut este cel al artistei de origine cubaneză Tania Bruguera, care a fost arestată în luna ianuarie 2015. Între timp, Bruguera a fost eliberată, dar i s-a re­ținut pașaportul și deci nu poate părăsi insula. Așa cum declara în The Art News­paper marțea trecută, nici nu poate fi apă­rată de un avocat, căci niciunul nu vrea să apere cazul său în fața statului, care o acuză de incitare la dezordine, rezistență la arestare și incitare pentru comiterea unei infracțiuni, pentru că a încercat să realizeze o performance în Piața Revoluției din Havana.