Limitele campaniei împotriva ISIL

Campania militară inițiată de Obama împotriva Califatului Islamic (ISIL) este necesară, dar insuficientă pentru a distruge mișcarea.

„Ceea ce se întâmplă astăzi în Irak este în mare măsură o continuare a vechiului răz­boi civil cu nuanțe sectare de dinainte de 2007“, îmi spune profesorul Stephen Bid­dle de la Universitatea Geor­ge Washington. Cu alte cu­vin­te, natura con­flic­tului ră­mâne aceeași: o dilemă de securitate extremă, un joc de sumă zero cu mize on­tologice pentru principalele grupări confesionale ale Ira­kului. Privit în această cheie, rolul pe care Statele Unite l-au jucat în timpul campaniei de stabilizare con­­dusă de Petraeus după 2007 a fost, ca efect, unul foarte apropiat de Balcanii ani­lor ’90: un rol de menținere a păcii (pea­ce-keeping). Așadar, Washingtonul era un mediator, un arbitru între Bagdadul de­venit un centru gravitațional șiit și po­pu­lația sunnită. Mai mult, devenise un pro­tector al revoltei tribale din Anbar îm­po­tri­va Al Qaeda. „Există o perspectivă foart­e populară în Washington astăzi că ISIL este produsul războiului civil sirian. Însă în Irak problema este în mod esen­țial una irakiană. În 2007, Maliki nu a devenit peste noapte un Thomas Jefferson sau un George Washington. El și-a arătat disponibilitatea de a coopera cu sunniții numai sub presiunea constantă a ame­ri­canilor și a capitalului de presiune exer­citat de aceștia. Când pârghiile au dis­pă­rut, presiunea s-a evaporat, iar Maliki s-a întors la instinctele sale politice tra­diționale - marginalizarea și oprimarea sunniților“, spune Stephen Biddle. În acest context, răspunsul acestora din ur­mă a fost unul cât se poate de rațional: ali­anța cu un actor violent care putea să le ofere protecție împotriva unui guvern pră­dător. Toate acestea sunt detalii cheie pen­tru a înțelege nu doar stadiul în care ne aflăm acum în Irak, de ce am ajuns aici, dar și de ce­ea ce va fi nevoie pentru a stabiliza această societate.

În această perspectivă, cam­pania militară inițiată de Obama împotriva Ca­li­fa­tu­lui Islamic (ISIL) este ne­ce­sară, dar insuficientă pen­tru a distruge mișcarea. Tac­tic, se prezinta ca o în­cercare de „vietnamizare“ a conflictului, de conducere a campaniei prin grupări proxy (responsabilitatea pri­ma­ră este locală, aparținând forțelor Bag­da­dului și milițiilor kurde). Deocamdată, partea americană a efortului se rezumă la lovituri aeriene „chirurgicale“ desfășurate în Irak și Siria împotriva nodurilor de co­mandă și control, a taberelor de an­tre­na­ment și a rafinăriilor de petrol care asi­gu­ră sustenabilitatea ISIL. La nivel in­ter­na­țional, prin Rezoluția 2178 a Consiliului de Securitate se încearcă îndiguirea și izo­larea Califatului Islamic, prin tăierea ac­ce­sului său la resurse financiare și recruți din diaspora. Însă problemele Irakului nu se pot rezolva din aer. Efectele „chi­rur­gi­cale“ ale bombardamentelor sunt tran­zi­torii. Atacurile aeriene offshore, precum și programele de antrenament și asistență nu rezolvă clivajele politice și societale ca­re au permis revenirea ISIL. Mai mult, pu­terea aeriană fără egal a Statelor Unite func­ționează împotriva unor ținte si­me­trice, ușor identificabile și a formațiunilor convenționale ale inamicului hibrid. Dar în curând acesta va fi forțat să adopte for­mule care neutralizează eficiența puterii ae­riene americane, devenind invizibil, to­pindu-se în profunzimea așezărilor ur­ba­ne. Așadar, să nu ne imaginăm că asistăm la o campanie de tip blitzkrieg, unde re­zultatele se vor vedea în câteva zile.

Drama intervenționismului american îm­po­triva ISIL este aceea că depinde în în­tre­gime de performanța administrativă, de reinventarea modului în care gu­ver­nează Bag­dadul, de relația dintre Bagdad și co­mu­nitatea sunnită. Și totuși, ceea ce pare să lipsească din peisaj este o strategie cu re­surse clar alocate pentru a determina schimbarea la față a guvernului de la Bag­dad. „Reforma guvernamentală este ine­rent politică și aproape întotdeauna ne­ce­sară în contrainsurgență, prin de­fi­niție. Dacă nu ar exista o problemă fun­da­men­ta­lă de guvernare, probabil că nu ar exis­ta nici insurgența“, spune Stephen Bid­dle. Consecința logică este aceea că, pen­tru a avea succes într-o astfel de cam­pa­nie, trebuie mers până la rădăcina pro­ble­mei de guvernare.

Pe de altă parte, istoria campaniilor de con­trainsurgență ne arată că adesea in­te­resele actorului local nu sunt neapărat și cele ale puterii intervenționiste. În­tre­ba­rea devine: are Washingtonul pârghiile ne­cesare pentru a determina schimbarea com­portamentului guvernului de la Ba­g­dad? Există ceva vital necesităților politice ale Bagdadului care se află în posesia Sta­telor Unite și care, odată oferit, poate să-i condiționeze comportamentul, sub ame­nin­țarea retragerii sprijinului oferit? Este o artă clasică folosită de multe ori fără suc­ces (în cazul presiunilor de reformare a regimului Diem sau a regimului Karzai), dar uneori și cu succese punctuale, li­mi­tate (presiunile echipei Petraeus-Crocker asupra lui Maliki în 2007-2008), unde se com­bină sistemul recompenselor cu pers­pectiva folosirii sabiei lui Damocles.

O oportunitate similară celei din 2007 se poate redeschide. „Mai devreme sau mai târziu, nu este deloc implauzibil că sun­niții seculari aliați astăzi cu ISIL pot ajun­ge la concluzia că au de ales între în­frângere, anihilare și opresiune, dacă ră­mân alături de ISIL și împotriva Bag­da­dului“, spune Stephen Biddle. Însă pre­zența și pârghiile de influență ale Wa­shing­tonului nu mai sunt cele din 2007. Oare este Bagdadul (cu ajutorul Washing­to­nu­lui), capabil de o nouă deșteptare a tri­bu­ri­lor sunnite, dispus să meargă dincolo de un armistițiu temporar și să accepte un par­taj al puterii care să neutralizeze di­le­mele de securitate ale populației sunnite? //

CITIȚI ȘI

• Campania lui Obama împotriva ISIL
• Newport: un summit NATO al jumătăților de măsură