Lumea arabă în 2013: revoluţiile continuă

În urmă cu 12 luni, lumea arabă îşi pregătea lista de rezoluţii pentru 2013, dar evenimentele care au avut loc în regiune în anul care se încheie ar fi fost greu de anticipat. Nici 2014 nu va fi lipsit de tensiuni, iar stabilitatea şi prosperitatea la care aspiră liderii şi populaţia vor trebui trecute şi pe lista de dorinţe pentru 2015.

După neașteptata „Primăvară Arabă“, ni­mic nu pare să mai uimească atunci când vine vorba de lumea arabă, iar eve­ni­mentele din 2013 nu pot fi considerate de­cât o continuare a miş­că­rilor populare începute în 2010. Curajul populaţiei şi încrederea pe care aceasta a dobândit-o în capacitatea sa de a-şi face auzită vocea au fost elementele prin­ci­pale care au agitat în con­tinuare regiunea.

Egiptul a fost cap de afiş şi în 2013, înlăturarea de la putere a preşedintelui is­la­mist Muhammad Morsi generând nu doar haos, dar a pus sub semnul întrebării ca­pacitatea partidelor islamiste din regiune de a susţine procesul de democratizare. În plus, preluarea puterii de către generalul al-Sisi a demonstrat nu doar rolul major pe care îl joacă armata în Egipt, dar şi fap­tul că foştii apropiaţi ai dictatorilor Hosni Mubarak, Ben Ali sau colonelului Gaddafi au rămas la fel de influenţi.

Instabilitatea politică a fost carac­te­ristica principală şi în Tunisia, unde asasinarea politicienilor Choukri Be­laid, în februarie, şi a lui Mohammad Brahmi, în iulie, au declanşat un haos general. După atentatul împotriva Am­ba­sadei SUA la Tunis din 2012, atacurile teroriste au continuat şi în 2013, vizând for­ţele de ordine locale, obiective gu­ver­na­mentale sau zone turistice. În Libia, în­lă­turarea de la putere a colonelului Gaddafi în 2011 a aruncat ţara într-un abis care pare fără sfârşit. Luptele dintre triburi, miliţii locale, grupări teroriste şi autorităţi sunt la ordinea zilei şi fac extrem de di­fi­cilă dezvoltarea structurilor necesare pro­cesului de guvernare. Nici Algeria nu a fost ocolită de grupările Al-Qaeda din Nor­dul Africii. Atentatul terorist de la Ame­nas, din ianuarie, în care au murit şi ro­mâni, a demonstrat că stabilitatea politică nu garantează şi securitate.

Siria, aflată într-o rutină a războiului ci­vil, a fost aproape de un deznodământ în 2013, când forţele guvernamentale au fo­losit ar­me chimice împotriva populaţiei. Re­acţia comunităţii internaţionale nu a în­târziat să apară, un atac împotriva lui Ba­shar al-Assad părând iminent la sfârşitul lunii august. Indecizia SUA şi lipsa unei re­acţii unitare a comunităţii internaţionale fac ca, la cinci luni de la acest episod, al-Assad să fie în continuare preşedinte, pers­pec­ti­va înlăturării acestuia de la putere fi­ind din ce în ce mai îndepărtată. Acordul la ca­re au ajuns SUA şi Rusia, în luna sep­tembrie, privind distrugerea armelor chi­mice de­ţi­nute de regimul de la Damasc i-a oferit lui al-Assad o gură de oxigen. În plus, re­cen­tul acord privind dosarul nu­clear iranian le oferă speranţă autorităţilor siriene, care pot miza pe faptul că oricine poate fi ier­tat. Cu toate acestea, luptele din­­tre forţele guvernamentale şi rebeli con­­­ti­nuă, fiecare proclamându-şi victoria tem­­porară asupra unor localităţi sau chiar re­giuni.

Chiar dacă de multe ori se vorbeşte despre unicitatea statelor arabe, efectul de do­mino pe care evenimentele amintite îl au asupra regiunii nu poate fi ignorat. Li­ba­nul pare să fie cel mai afectat de ins­ta­bilitatea din Siria. Recentul atentat de la Beirut din noiembrie, ul­timul dintr-o serie de ac­ţiuni teroriste care au avut loc în 2013 şi în care a fost ucis şi un diplomat iranian, a reamintit că, dincolo de atmosfera europeană pe care o afişează „Elveţia Ori­entului“, Libanul este prins la mijloc între susţinătorii lui al-Assad şi cei ai re­be­lilor.

Situaţia din Siria sau lovitura de stat din Egipt au scos în evidenţă mai mult ca ni­ciodată rivalitatea dintre Arabia Saudită şi Qatar. Doha, care a uimit comunitatea in­ternaţională în 2013, când emirul a ab­di­cat în favoarea fiului său, s-a situat în ma­joritatea chestiunilor regionale în opoziţie cu Riadul. Chiar dacă ambele state ur­mă­resc înlăturarea regimului de la Damasc, Riadul şi Doha au ales să susţină grupări rebele diferite. La fel au acţionat şi în Egipt, Qatarul fiind principalul susţinător al Frăţiei Musulmane, în timp ce Arabia Saudită nu a ezitat să ofere sprijin ar­ma­tei, imediat ce a preluat puterea. Riadul s-a evidenţiat în 2013 printr-o serie de poziţii extrem de radicale, criticând SUA pentru lipsa unor reacţii ferme împotriva re­gimului sirian sau pentru semnarea acor­dului temporar cu Iranul. Teatralitatea Ria­dului nu s-a rezumat doar la refuzul au­torităţilor de a prelua un loc de membru nepermanent în cadrul CS al ONU, poziţie câştigată în urma unei campanii extrem de active. Declaraţiile care anunţau un de­clin al cooperării cu SUA aparţinând unor membri importanţi ai familiei regale, pre­cum Prinţul Bandar, şeful serviciilor se­crete saudite, au alimentat scenarii care pre­vedeau o apropiere de Rusia.

Ferite şi în 2013 de tulburări so­ciale majore, cele şase monarhii din Golf acţionează independent atunci când este vorba de de­mersuri regionale, dar reuşesc să ajungă la un numitor comun sub egida Consiliului de Cooperare al Golfului. Du­pă intervenţia militară comună din Ba­hrein, în martie 2011, cu ocazia summit-ului anual al organizaţiei, din care fac parte Arabia Saudită, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman, Bahrein (10-11 decembrie), a fost anunţată formarea unei forţe comune de menţinere a păcii. Acest demers trebuie perceput şi în contextul noii prietenii dintre Teheran şi lumea oc­cidentală, demers care nu este pe placul ce­lor din Golf.

În ceea ce priveşte Procesul de pace is­raeliano-palestinian, vizita lui Barack Oba­ma în Israel şi Palestina (Ramallah) de la începutul acestui an şi implicarea activă a şefului diplomaţiei americane au contri­buit la deblocarea discuţiilor. Negocierile s-au derulat pe tot parcursul anului cu tra­diţionalele blocaje, acuzaţii reciproce şi ameninţări de retragere de la masa dis­cu­ţiilor. În pofida acestor descurajări, în con­textul ultimei vizite a lui John Kerry în re­giune, la începutul lunii decembrie, ofi­ci­alul american a anunţat că se pre­co­nizează încheierea unui acord în aprilie 2014.

Pentru 2014, lumea arabă va continua să se inspire din curajul celor care au de­clan­şat „Primăvara Arabă“, fără însă a exista premize pentru reluarea mişcărilor în sta­tele neatinse de efectul de domino. Egip­tul va continua să atragă atenţia, având în vedere că în 2014 se vor organiza alegeri parlamentare şi prezidenţiale. Rezultatele alegerilor din Egipt au capacitatea de a dic­ta schimbări majore în regiune, în spe­cial în ceea ce priveşte islamul politic, deja slăbit de insuccesele majore din Egipt, Tu­nisia sau Libia. De asemenea, în 2014 se poa­te produce o schimbare de regim în Al­geria. Problemele de sănătate majore cu care se confruntă actualul preşedinte, Ab­de­laziz Bouteflika, generează discuţii aprin­se privind alegerea unui succesor. Până atunci, într-o încercare de calmare a populaţiei, Frontul de Eliberare Naţională a anunţat susţinerea lui Bouteflika în vii­toarea cursă prezidenţială.

Siria va rămâne în continuare pierdută în războiul civil. În pofida determinării cu ca­re Arabia Saudită, Turcia şi Qatar ac­ţio­nează pentru succesul opoziţiei, regimul condus de Bashar al-Assad are şanse de supravieţuire, având în vedere păsuirea de care se bucură aliatul său principal, Ira­nul, şi acordul în derulare privind dis­tru­gerea armelor chimice siriene.

Statele din Golf, Arabia Saudită şi Qatarul în mod special, vor continua să îşi dispute ariile de influenţă în lumea arabă, dar în acelaşi timp vor acţiona împreună pentru a limita demersurile Iranului. De ase­menea, în 2014 ar putea debuta „oficial“ cursa de înarmare nucleară a monarhiilor din Golf. În contextul acordului temporar de la Geneva privind dosarul nuclear ira­nian, atât Arabia Saudită, cât şi Emiratele Arabe Unite au anunţat că sunt interesate de demararea unor programe nucleare în baza unor acorduri deja semnate fie cu sta­te occidentale, fie cu Pakistanul.

Nu trebuie neglijată nici declaraţia lui John Kerry privind posibilitatea semnării unui acord israeliano-palestinian în apri­lie 2014. Fără îndoială, un astfel de de­mers are capacitatea de a impune o re­gândire a problematicilor în lumea arabă.

Dincolo de frământări politice, violenţe sau acorduri de mult aşteptate, 2014 ar putea fi con­siderat de referinţă pentru pro­cesul de schimbare prin care trece lumea arabă în ansamblu. Acordarea pentru femeile saudite a dreptului de a conduce maşina şi prezentarea într-o ţară arabă (probabil Maroc) a primului film arab cu temă gay, regizat, filmat în Maroc, cu actori marocani, ecranizare a ro­ma­nului lui Abdallah Taïa, Armata Salvării, sunt doar două dintre evenimentele care ar putea prezenta o altă faţetă a procesului de reformă din lumea arabă.

* Mihai Pătru este doctorand al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, şi cercetător asociat la Institutul Diplomatic Român.