Pe aceeași temă
Principala caracteristica a relatiilor internationale in secolul XXI este nonpolaritatea: o lume dominata nu de unul, doua sau mai multe state, ci de zeci de actori cu putere diferita. Aceasta tendinta este in sine o ruptura profunda fata de epocile anterioare. In prima parte a secolului XX avem o distributie multipolara a puterii, urmata de ascensiunea unui sistem de relatii internationale dominat de doua superputeri (o epoca bipolara). Sfarsitul Razboiului Rece si disolutia Uniunii Sovietice anunta inceputul unipolaritatii, un sistem international dominat de o hiperputere - Statele Unite.
Dispersia puterii
La o prima vedere, lumea de astazi pare sa fie multipolara. Principalele puteri (China, Uniunea Europeana, India, Japonia, Rusia si Statele Unite), combinate, reunesc cam jumatate din populatia globului, 75% din PIB-ul global si 80% din cheltuielile destinate apararii. Totusi, aparentele sunt inselatoare. Lumea de astazi difera substantial de ceea ce numim un sistem multipolar clasic, pentru ca observam o dispersare fara precedent a puterii catre numerosi centri de putere, dintre care doar o mica parte sunt state. Intr-adevar, o emblema a noii lumi este aceea ca statele-natiuni si-au pierdut monopolul asupra puterii si capacitatii de a influenta singure dinamicile globale. Autoritatea si puterea statelor este astazi impartita cu actorii principali ai globalizarii: organizatii globale si regionale, ONG-uri, corporatii internationale. Totusi, Statele Unite raman inca cea mai compacta concentrare de putere. Cheltuielile lor militare se ridica la mai mult de 500 de miliarde anual, dispune de cea mai moderna armata din lume si de cea mai dezvoltata economie. Dar aceasta realitate nu trebuie sa ascunda declinul pozitiei Statelor Unite in lume, iar un declin relativ al puterii atrage o scadere semnificativa a independentei si a influentei sale globale. Desi PIB-ul SUA reprezinta inca 25% din cel global, totusi, acest procent va scadea incet, dar sigur, daca avem in vedere ritmurile de dezvoltare a economiilor asiatice, cu o rata de crestere de 2-3 ori mai mare decat cea a Statelor Unite. Primatul Americii este contestat si in domeniul eficientei militare: a aloca bugete imense apararii nu inseamna o securitate absoluta. Momentul 11 septembrie a aratat cum o organizatie terorista poate cauza, cu investitii minimale, niveluri de distrugere de mare amploare. Multe dintre inovatiile tehnologice de ultima ora ale armatei SUA au o utilitate redusa in contextul campaniilor de insurgenta si de gherila urbana. In era nonpolaritatii, puterea si influenta vor fi din ce in ce mai putin interconditionate. In cele din urma, China, si nu America este statul cu cea mai mare capacitate de a influenta ambitiile nucleare ale Coreei de Nord. Mai mult, presiunea exercitata de Washington pentru a forta Teheranul sa renunte la programul sau nuclear a fost subminata de opozitia constanta a Rusiei si a Chinei fata de impunerea unui regim de sanctiuni mai dur.
Sfarsitul momentului unipolar
Charles Krauthammer scria acum mai bine de 20 de ani despre ceea ce el a numit “momentul unipolar”. In anii '90 suprematia SUA era reala. Dar nu a durat decat 15-20 de ani. In termeni istorici a fost doar un moment: “Fara nicio indoiala ca multipolaritatea va succede momentului unipolar. In cel mult o generatie vor exista puteri care vor egala Statele Unite, iar lumea va avea o configuratie foarte asemanatoare epocii de dinaintea primului razboi mondial (cu riscurile si instabilitatile sale, cu predispozitia unui razboi generalizat intre marile puteri)”. Generic insa, asta nu s-a intamplat. Desi astazi antiamericanismul este larg raspandit, nicio mare putere rivala sau coalitie de mari puteri nu a contestat deschis SUA, altfel decat la nivel declarativ; nu exista un pol compact al marilor puteri care sa balanseze ca atare puterea SUA. In parte pentru ca exista un imens decalaj de putere intre SUA si oricare potential rival. In timp, state precum China pot ajunge la un PIB comparabil cu cel al Statelor Unite. Dar in cazul Chinei acest rezervor de bunastare va fi cu siguranta absorbit de imensa sa populatie si nu va putea fi utilizat pentru finantarea unor angajamente globale comparabile cu cele pe care America si le asuma astazi. In plus, mentinerea stabilitatii si a coeziunii politice interne nu va fi o sarcina usoara. India se confrunta cu o provocare demografica similara, iar progresul sau economic este subminat de prea multa birocratie si de o infrastructura insuficient dezvoltata. UE are astazi un PIB mai mare decat cel al Statelor Unite, dar este inca foarte departe de capacitatea de actiune unitara a unui stat-natiune (UE ramane un conglomerat de interese nationale divergente). Rusia pare sa-si asume un rol de contrapondere la puterea SUA, dar are o economie instabila.
Pe de alta parte, nici comportamentul SUA nu a incurajat un astfel de raspuns. Asta nu inseamna ca SUA, in timpul mandatului presedintelui George W. Bush, nu au alienat alte natiuni; ba dimpotriva. Totusi, politicile SUA nu au determinat state esentiale pentru stabilitatea globala sa vada America ca pe o amenintare vitala pentru interesele lor nationale. In plus, toate marile puteri ale momentului depind de integrarea in sistemul international in ceea ce priveste bunastarea economica si stabilitatea lor politica. Ele nu pot contesta o ordine care le serveste interesele lor nationale.
Sfarsitul unipolaritatii a fost grabit si de erorile strategice ale Statelor Unite. Atat prin ceea ce au facut, cat si prin ceea ce nu au reusit sa faca, Statele Unite au accelerat aparitia unor centre de putere alternative in lume, slabindu-si astfel propria pozitie. Razboiul din Irak a contribuit semnificativ la diminuarea pozitiei SUA in lume. Acesta s-a dovedit a fi un “razboi optional” (“war of choice”), unul foarte costisitor din punct de vedere militar, economic, diplomatic si uman. In anii '80, istoricul Paul Kennedy vorbea pentru prima data de sindromul de “supraextindere imperiala”, considerandu-l drept cauza principala a declinului istoric al marilor puteri din epocile anterioare si care mai devreme sau mai tarziu va lovi si America. Irakul nu inseamna doar ca armatei SUA ii va trebui cel putin o generatie pentru a-si reveni din acest razboi; este vorba, in primul rand, de faptul ca SUA nu au suficiente mijloace militare pentru a continua aceasta “aventura”; nu au potentialul de a-si asuma misiuni suplimentare sau de a raspunde unor crize similare in alte parti ale lumii.
Lumea nonpolara este si o consecinta a fenomenului de globalizare. Globalizarea consolideaza nonpolaritatea in doua feluri: o mare parte dintre fluxurile transfrontaliere se desfasoara in afara controlului guvernelor suverane si, de cele mai multe ori, fara stiinta acestora. In acest sens, globalizarea dilueaza influenta marilor puteri. In egala masura, globalizarea sporeste puterea actorilor nonstatali: exportatorii de energie, organizatiile teroriste, firmele multinationale. Este din ce in ce mai evident faptul ca a fi astazi cel mai puternic stat nu echivaleaza cu a detine un cvasimonopol asupra puterii. Este foarte usor pentru indivizi si grupuri particulare sa acumuleze si sa exercite o putere substantiala.
Viitorul: anarhie sau societate?
Politica globala este intotdeauna o combinatie intre anarhie si societate. Problema este a echilibrului si a tendintelor. Se pot face multe pentru a modela o lume nonpolara. Dar ordinea nu se poate crea de la sine. Lasata in voia propriilor sale tendinte, o lume nonpolara va deveni cu timpul mai haotica. Legea entropiei ne spune ca sistemele formate dintr-un numar mare de actori tind spre dezordine, in absenta unei interventii din afara.
Desi puterea unipolara este de domeniul trecutului, Statele Unite au capacitatea de a imbunatati calitatea sistemului international.
Posibilitatea utilizarii fortei militare pentru a distruge o capabilitate biologica sau nucleara trebuie sa ramana in picioare. In acest context, masurile destinate sa opreasca o amenintare iminenta sunt larg acceptate ca o forma de autoaparare. Loviturile preventive (atacuri asupra unor capacitati, atunci cand nu exista dovada unui pericol iminent) sunt cu totul altceva. Ele nu ar trebui excluse la nivel de principiu, dar nici nu pot fi transformate in optiuni principale. Dincolo de o problema de fezabilitate, loviturile preventive implica riscul destabilizarii lumii nonpolare prin incurajarea proliferarii si slabirea normelor de utilizare a fortei militare in alte scopuri decat in cazurile consacrate, de autoaparare.
Statele Unite trebuie sa-si consolideze capacitatea de raspuns si de preintampinare a fenomenului statelor esuate. Se impune astfel reconfigurarea fortelor militare in baza lectiilor invatate in timpul campaniilor din Afganistan si Irak (operatiuni de consolidare a statelor, stabilizare postconflict, operatiuni de contrainsurgenta). Iar asta implica inclusiv dezvoltarea unei componente civile cu expertiza in ceea ce inseamna o operatiune de state-building. Ramane o prioritate furnizarea de asistenta militara si economica statelor slabe, pentru a le ajuta sa-si indeplineasca responsabilitatea protejarii propriilor cetateni.
Retelele de cooperare si interactiune multidimensionala vor fi formulele optime de guvernare specifice unei lumi nonpolare. Dar asta implica, in primul rand, reformarea aranjamentelor internationale care exprima o distributie a puterii dintr-o alta epoca: Consiliul de Securitate al ONU si G8 (grupul celor mai industrializate state). Acestea trebuie recompuse pentru a include, pe langa marile puteri de ieri, si actorii de azi. Un raspuns global eficient presupune retele flexibile de cooperare, solutii creative de guvernare prin disponibilitatea de a include, pe langa state, organizatiile de stat si ONG-uri, corporatii, fundatii, think-tank-uri, universitati.
O lume nonpolara inseamna si absenta predictibilitatii formulelor institutionale si a aliantelor, a structurilor de ordine care au definit epocile anterioare. Aliantele isi vor diminua mult din importanta actuala, fie si pentru faptul ca in mod traditional acestea sunt structuri care presupun o predictibilitate a amenintarilor, a obligatiilor, a capacitatii de a fi solidari. Raporturile dintre state vor fi din ce in ce mai selective, mai situationale. Va fi mai greu sa operam clasificari riguroase de tipul state adversare/state aliate; vom avea situatii in care statele vor coopera, dar si momente in care se vor afla pe pozitii complet divergente. Creste importanta consultarilor, dar in primul rand a abilitatii de a construi coalitii flexibile, coalitii ale contextului. Avem insa o certitudine: timpul diplomatiei “Sunteti fie cu noi, fie impotriva noastra” a trecut.
Adaptare dupa The Age of Nonpolarity-What will follow US Dominance, Foreign Affairs, mai-iunie 2008, de Octavian Manea
Richard Haass a raspuns in exclusivitate pentru revista 22, pe 18 aprilie 2008, in cadrul unei dezbateri online gazduite de site-ul ziarului Financial Times, unei intrebari legate de evolutia NATO in era nonpolaritatii.
NATO este un foarte bun exemplu de institutie care s-a adaptat necesitatilor de a raspunde unui context geopolitic schimbat. Este mai putin o organizatie de aparare colectiva centrata pe Europa si mai mult o organizatie de securitate colectiva regionala orientata spre lumea din afara Europei. In terminologia NATO, alianta a evoluat de la o organizatie a angajamentului de articol 5 ( logica lui “toti pentru unul, unul pentru toti”) la o formula de actiune discretionara (sub forma unor coalitii ale contextului). Rareori (foarte probabil niciodata) membrii NATO vor mai actiona la unison; dimpotriva, statele membre vor decide circumstantele participarii lor. Nu doar vointa politica a statelor membre este pusa sub semnul intrebarii, ci in primul rand daca ele dispun de capacitatea militara de a actiona. Toate aceste tendinte sunt conforme cu situatiile in care se poate coopera selectiv cu state care nu sunt membre formale ale Aliantei.
*Presedinte al Council on Foreign Relations; intre ianuarie 2001 si iunie 2003 a fost directorul Departamentului de Planificare Politica, context in care a fost principalul consilier al fostului secretar de stat al SUA Colin Powell.
