Macedonia: deriva autoritară

Din ce în ce mai izolată pe scena internațională, lansată cu toate forțele într-o spirală naționalistă, Macedonia alunecă într-un autoritarism din ce în ce mai evident.

Rar se întâmplă ca mica republică din fos­ta Iugoslavie să rețină atenția presei in­ter­naționale. De cele mai multe ori, in­for­ma­ția se referă la îndârjirea cu care Grecia îi contestă denumirea oficială. În lumea în care trăim, conflictul ar putea trece ne­ob­servat, dacă ostilitatea Greciei nu ar com­promite viitorul european al Macedoniei. În ultima vreme, însă, sunt semnalate mo­tive mult mai serioase de îngrijorare decât această animozitate cvasicronicizată și in­solubilă: cea mai puțin cunoscută dintre re­publicile ex-iugoslave este pe cale să se angajeze într-o periculoasă derivă na­țio­na­listă și autoritară.

Fantasma unei vârste de aur

Țară cu statut de candidată la Uniunea Eu­ropeană încă din 2005, Macedonia nu nu­mai că nu face niciun pas spre integrare și se afundă într-o gravă criză economică, dar își concentrează eforturile pe cons­trucția ex nihilo a unei „legende na­țio­na­le“ conform căreia macedonenii con­tem­porani sunt urmașii direcți ai celor din An­tichitate. Aeroportul din Skopje și au­to­stra­da care duce spre Grecia se numesc „Ale­xandru cel Mare“, iar stadionul ca­pi­talei a fost rebotezat „Filip al II-lea“. De doi ani, capitala Skopje est un imens șan­tier pe care statui gigantice - a lui Ale­xandru cel Mare sau a împăratului Jus­ti­nian –, alături de clădiri neoclasice cons­truite în mare grabă, cu o imensă chel­tu­ia­lă și fără nicio planificare urbană sau bază istoriografică, desfigurează orașul și exaltă un trecut glorios de fantezie.

Partidul aflat la putere din 2006 este VMRO-DPMNE, ceea ce se traduce prin Organizația Revoluționară Internă din Ma­cedonia (VMRO – vechea organizație te­ro­ristă care a luptat împotriva turcilor, dar și a naționaliștilor sârbi) – Mișcarea De­mo­cra­tică pentru Unificarea Națională Ma­ce­doneană. Primul ministru, Nikola Gru­ev­ski, și echipa sa, animați de idei ultra­li­be­rale, și-au făcut intrarea pe scena po­li­ti­co-economică printr-o enormă publicitate în cele mai mari canale media din lume, spe­rând să atragă investițiile străine prin „po­ziția centrală a țării în inima Bal­ca­nilor“ și prin condiții de dumping fiscal. Spe­ranțe înșelate: criza a măturat și ce mai rămăsese din modestul potențial eco­nomic al țării. Ca o ironie, grecii, prin­ci­palii investitori atrași de mâna de lucru ieftină, au tras obloanele făbricuțelor în­ființate în regiunea Bitola. Iar chinezii aș­teptați în „Zona economică macedo-chi­neză“ de la periferia capitalei nu au mai ajuns aici niciodată. În 2011, rata oficială a șomajului ajungea la 31% din populația ac­tivă. Economia la negru reprezintă în jur de 35% din PIB și asigură subzistența a 40% din populație. Aproape 20% dintre lo­cu­itori trăiesc sub pragul sărăciei. Sta­tisticile Băncii Macedoniei arată că, în pri­mul tri­mestru al lui 2012, investițiile stră­ine nu au depășit 73 de miloane de euro, în timp ce, pentru aceeași perioadă, dias­po­ra a in­jectat în țară 735 de milioane de euro.

Într-o țară pe marginea falimentului, șan­tierele faraonice ale proiectului Skopje 2014 înghit sume amețitoare, a căror sursă este un adevărat secret de stat. Proiectul ur­ba­nistic îi slujește însă Guvernului Gruevski la calmarea nemulțumirii populare. Mace­donenii pot fi liniștiți: chiar dacă econo­mia nu are șanse de însănătoșire, puterea le garantează că sunt urmașii tovarășilor de arme ai lui Filip al II-lea și Alexandru cel Mare. Numai că teza „continuității is­torice“ plurimilenare a aceluiași popor pe același teritoriu este mai degrabă greu de demonstrat în cazul Macedoniei. Singura certitudine este că limba „macedoneană“ este o limbă slavă și că poporul care re­ven­dică azi etnonimul de „macedonean“ este un popor slav. Or, slavii au ajuns în Bal­cani odată cu marile năvăliri din secolele VI și VII. „Continuitatea genetică“ este deci cât se poate de contestabilă, dar ce im­por­tanță are! Conform postulatului ideologic, chiar dacă au adoptat limba invadatorilor slavi, macedonenii ar fi locuitorii autoh­toni ai teritoriului și deci urmașii direcți ai macedonenilor antici. Scepticii n-au de­cât să citească presa de la Skopje, care pu­blică regulat „dovezi“ că „bagajul genetic“ al macedonenilor este foarte diferit de ace­la al vecinilor bulgari ori sârbi!

Pasko Kuzman, directorul național al să­pă­turilor arheologice și unul dintre prin­ci­palii inspiratori ai proiectului Skopje 2014, își argumentează tezele: „Toate capitalele lu­mii au monumente care amintesc de is­toria țării lor; noi nu facem altceva de­cât să recâștigăm timpul pierdut după oro­rile perioadei socialiste. Nu este o an­tichizare a țării, cum afirmă gurile rele, ci o frescă a continuității istoriei mile­nare a Macedoniei“.

Acest mit național la care se lucrează cu atâ­ta îndârjire riscă însă să învenineze o problemă specifică țării: macedonenii „et­nici“ nu reprezintă decât puțin peste 65% din populația totală, care cuprinde și al­banezi (25%), romi, turci, sârbi. Auto­ri­tățile dau însă asigurări că minoritatea al­baneză va fi încântată să vadă ridicându-se în piața mare a orașului statuia Maicii Te­reza, mai înaltă chiar decât aceea a lui Alexandru - care măsoară și ea vreo 25 de metri! Într-adevăr, Maica Tereza s-a năs­cut în minuscula comunitate catolică alba­neză din Skopje...

Divizări etnice

Titlul de premiant la relații multietnice ca­re i se decernează de multe ori Macedoniei se dovedește a fi, pe teren, o iluzie. Chiar dacă încă de la cucerirea independenței un partid albanez a fost întotdeauna asociat la putere, în realitate în Macedonia trăiesc două societăți paralele, care se ignoră re­ciproc: societatea macedoneană și soci­e­ta­tea albaneză, care include și celelalte mi­no­rități musulmane (turci, romi, torbeši sau „macedonenii musulmani“, bosniaci etc.) – care își împart „pe etnii“ spațiile unui oraș, care nutresc, cultivă și pre­lun­gesc stereotipuri rasiste, exclud riguros că­sătoriile interetnice și disociază sistemele educative de la ciclul primar și până la uni­versitate. Dacă, înainte, întreprinderile de stat angajau deopotrivă salariați mace­do­neni și albanezi, astăzi micile societăți pri­vate au devenit de-a dreptul „mono­et­ni­ce“. Bilingvismul, și așa o pasăre rară, și-a luat aproape complet zborul spre alte zări...

În plan politic, cele două partide care își dispută de 10 ani controlul asupra co­mu­nității albaneze – Partidul Democratic al Al­b­anezilor (PDSH) și Uniunea De­mo­cra­tică pentru Integrare (BDI) - participă „cu rân­dul“ la putere și se acuză reciproc de „tră­darea intereselor naționale al­ba­ne­ze“. Oda­tă ajunsă la putere, fiecare dintre aceste do­uă formațiuni își promovează ma­siv su­por­terii, îngroșând rândurile unei bi­rocrații și așa supradimensionate - și ine­ficace - și blo­când șansele de angajare pen­tru per­soa­ne­le competente, în general li­cen­țiate, dar ne­înregimentate în sistemul etno-partidar.

Într-o țară în care șomajul afectează peste două treimi din tineretul sub 25 de ani, această „privatizare“ a statului de către mi­cile oligarhii alimentează masiv toate frustrările. Lipsiți de orice șansă de a-și construi un viitor la ei acasă, tinerii – cei care nu au plecat încă sau nu au aderat la unul dintre partidele dominante – sunt din ce în ce mai atenți la cântecul de si­renă al predicatorilor salafiști. Simptom îngrijorător: în această societate, reputată totuși ca tradițională, o mare parte dintre tineri au scăpat complet controlului celor pe care până nu demult îi învesteau cu au­toritate – responsabilii albanezi, șefii co­munității islamice oficiale, familia.

Macedonia în conflict cu Grecia...

Atena nu-i contestă Macedoniei nici exis­tența, nici independența, dar nu admite ca un stat să ia numele de „Macedonia“, con­siderat „parte integrantă a patrim­o­niului elenic“.

Rădăcinile acestei istorii complicate, ca mul­te dintre istoriile balcanice, au fost să­dite de Conferința de la Londra (1913), ca­re a împărțit teritoriul „istoric“ al Mace­doniei: Grecia a primit o jumătate din te­ritoriu (Macedonia egeică), Bulgaria recu­perează 10% (Macedonia Pirin), iar Serbia pune mâna pe 40% (Macedonia Vardar), care va deveni în 1945 Republica Federală a Macedoniei și își va câștiga independența în 1991. La sfârșitul războiului civil, sub pre­textul unor presupuse simpatii „pro­co­muniste“, Grecia a izgonit din Macedonia egeică zeci de mii de macedoneni – o ade­vărată purificare etnică, pe care Atena a refuzat întotdeauna să o recunoască. După cucerirea independenței, programul VMRO-DPMNE, care evoca posibilitatea „reu­ni­fi­cării“ întregii Macedonii, a dat apă la moa­ra acuzațiilor Greciei în anii 1990. Din cau­za problemelor cărora grecii trebuie să le facă față, acestea și-au pierdut momentan din intensitate, dar scandalul utilizării nu­melui de „Macedonia“ rămâne la fel de acut și de imposibil de aplanat. De 15 ani, sub egida Națiunilor Unite se desfășoară un maraton de negocieri care nu au dus la niciun compromis. Toate sugestiile („Ma­cedonia de Nord“, „Macedonia Su­pe­ri­oa­ră“, „Macedonia Vardar“ etc.) au fost res­pinse când de o parte, când de cealaltă. Ța­ra continuă să trăiască sub o dublă de­nu­mire: la ONU și în Consiliul Europei a fost admisă sub numele de Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și peste o sută de țări au recunoscut-o sub „numele cons­ti­tuțional“ de Republica Macedonia. Grecia însă face în continuare din chestiunea de­numirii un obstacol pentru a-i bloca atât in­trarea în NATO, cât și procesul de in­te­grare europeană.

...și cu ceilalți vecini

Bulgaria vede în „verii macedoneni“ niște bul­gari de vest, în timp ce o veche tradiție a naționalismului sârb nu renunță nici în ruptul capului la pretențiile sale asupra „Serbiei de Sud“, adică asupra Ma­ce­do­ni­ei.

La începutul secolului XX, în focul lup­telor care vizau „definirea“ identității na­țio­nale a populațiilor creștine trăitoare în zonă, prinși între revedincările identitare ale bulgarilor, sârbilor și grecilor, ma­ce­do­nenii, mai exact unii militanți din VMRO, au ales „a treia cale“ constând în afir­ma­rea unei identități proprii și specifice a „ma­cedonenilor“. Această identitate a ser­vit ca bază republicii federale a Mace­do­niei din cadrul Federației Iugoslave, care a favorizat-o prin toate mijloacele. Ea nu a fost însă niciodată acceptată de națio­na­liștii bulgari sau sârbi. În Bulgaria, par­tidul care revendică numele și moștenirea VMRO-ului și promovează o linie na­țio­na­listă bulgară denunță crearea „artificială“ a unei identități naționale macedonene în Iu­goslavia lui Tito. Șeful acestui partid vi­sează la unificarea națională prin alipirea Ma­cedoniei Vardar (și a Macedoniei ege­i­ce) la „patria mamă“ bulgară. O identitate negată de vecini și un echilibru intern fra­gilizat de puternica minoritate albaneză ex­plică îndârjirea cu care Skopje pro­mo­vează proiectul de rescriere a istoriei pe cale de înfăptuire: macedonenii au nevoie de certitudini în raport cu care imaginea Uni­unii Europene pierde masiv din im­por­tanță și din prestigiu. Primul ministru Gru­­evski are asentimentul populației atunci când declară că trebuie să pună „protejarea identității naționale și a numelui țării înaintea mizei integrării“ și când afirmă categoric că niciun compromis legat de nu­mele țării nu justifică reluarea proce­selor de integrare euro-atlantică.

O derivă autoritară

Din ce în ce mai izolată pe scena in­ter­națională, lansată cu toate forțele într-o spirală naționalistă, Macedonia alunecă în­tr-un autoritarism din ce în ce mai evi­dent. Echipa primului ministru a reușit să pună mâna pe toate pârghiile puterii, să-și anihileze adversarii - de multe ori foști „asociați“ pe care nu ezită să-i condamne la pedespe grele cu închisoarea - și să-și plaseze oamenii de încredere în posturi-cheie. Principalele instrumente prin care echipa la putere își reglează conturile cu „par­tenerii“ incomozi sunt fiscul și lus­trația. Fostul director al celei mai im­por­tante televiziuni private a fost condamnat la 14 ani de închisoare pentru „fraudă fis­cală“, în momentul când din aliat a de­ve­nit un critic al puterii, iar fostul ministrul de Interne, disident din VMRO, mai „no­rocos“, a primit 7 ani de pușcărie pentru „finanțare ilegală“ (suma incriminată fi­ind de 30.000 de euro) a ultimei sale cam­panii electorale. Micile întreprinderi stră­ine care nu au închis încă ușa pe dinafară sunt de cele mai multe ori obligate să an­gajeze manageri locali membri ai par­ti­du­lui la putere, sub amenințarea temutului con­trol fiscal! Lustrația – sprijinită pe ar­gumente mai degrabă inconsistente – este re­glementată de o lege care permite ac­cesul la dosare până în 2006, adică mult după destrămarea fostei Iugoslavii și sfâr­șitul regimului comunist.

La Skopje, lipsa de reacție a UE și a can­celariilor occidentale față de abuzurile de tot felul care amenință democrația și drep­turile cetățenilor din Macedonia exas­pe­rează. Această atitudine care ignoră abu­zu­rile puterii pare a fi prețul plătit pentru o stabilitate de fațadă. Singurul lucru care contează pentru occidentali este Kosovo. Odată ce au obținut recunoașterea lui de către Macedonia, obsesia lor pentru sta­bi­litatea regională a fost satisfăcută. Ce mai contează că Macedonia este în plin pro­ces de autodistrugere? În plus, discursul eu­ropean, care repetă, ca un disc zgâriat, ape­lul la eforturile de continuare a re­formelor conține o doză se­rioasă de ipocrizie, de vreme ce toată lu­mea știe că procesul de integrare euro­pea­nă a Macedoniei rămâne agățat de pro­ble­matica soluționare a con­tenciosului care o opune Greciei.

În manualele școlare, istoria lui Alexandru cel Mare ocupă mult mai mult loc decât is­toria Iugoslaviei. Bineînțeles, profesorii știu perfect despre ce este vorba, dar pre­dau stupiditățile respective deoarece gă­sesc că nu e momentul să-și piardă pos­tul. Pa­tro­nii de întreprinderi confirmă, păs­trându-și anonimatul, presiunile cons­tante pe ca­re puterea le exercită asupra mediilor de afa­ceri pentru a-și păstra con­tr­olul asupra lor, iar studenții de la Uni­versitatea din Skopje știu că, dacă vor să aibă o diplomă, e preferabil să se înscrie în partid...

Adaptare după Politique Internationale (nr. 138 – iarna 2012-2013) de LUMINIŢA BRĂILEANU