Mai puţin Rambo şi mai mult Lawrence al Arabiei

Haditha (Irak) – 19 noiembrie 2005. O zi obişnuită pe Valea Eufratului, la 150 de mile nord-vest de Bagdad, când o patrulă americană este lovită de explozia unei bombe aflate pe marginea drumului. 2 soldaţi sunt răniţi, iar altul împrăştiat în toate părţile. La un moment dat, de locul incidentului se apropie un Opel Sedan alb. Este somat să oprească. Din el coboară 5 tineri irakieni, majoritatea dintre ei cu mâinile în aer. Fără avertisment, un sergent american deschide focul în plin, măcelărindu-i. Apoi soldaţii se îndreaptă alergând spre casele, considerate ostile, de pe marginea drumului, în căutarea şi pedepsirea vinovaţilor. Orice suflare devine ţintă, un potenţial inamic. Se trage fără alegere şi în plin. În mintea soldaţilor americani nu există nuanţe: toţi, inclusiv femeile, până şi copiii sunt consideraţi ostili, sunt „insurgenţi“. Rezultatul? 24 de morţi.

Membrii a 3 familii sunt măcelăriţi, inclusiv un copil de numai un an, dar şi un bătrân în scaun cu rotile, împuşcat de nu mai puţin de 9 ori.

Episodul Haditha reflectă o cultură operaţională falimentară, fiind, în acelaşi timp, un instantaneu neretuşat al unei organizaţii defecte. Semnificativ este faptul că, la momentul respectiv, operaţiunea nu era percepută ca fiind demnă de o investigaţie oficială. Cu alte cuvinte, nimic neobişnuit sau extraordinar. Totul se încadra în categoria rutinei şi sub specia pagubelor colaterale. Comandantul batalionului din care făceau parte militarii respectivi avea chiar să declare: „Un rezultat nefericit, dar atunci nu am suspectat nicio eroare“.(1) Pe scurt, „business as usual“, cum ar spune americanii. Totodată, unul dintre soldaţii implicaţi în operaţiunea Hadhita avea să afirme: „Am văzut că erau copii în cameră. Nu îmi amintesc numărul exact, ci doar că erau mulţi. Dar antrenamentul îmi spunea că sunt ostili. Sunt antrenat să trag două focuri în piept şi două în cap. Aşa că mi-am urmat antrenamentul“.(2) Era parcă o misiune desprinsă din manual.

Şi totuşi, cei familiarizaţi cu istoria Războiului Rece, în special cu experienţa Vietnamului, vor regăsi în episodul Haditha o puternică doză de déjà-vu. În 1965, gherila comunistă (Vietcong-ul) era atât de amestecată cu locuitorii de la sate, încât era imposibil să distingi prietenul de duşman. Curând, soldaţii americani au început să vadă întreaga populaţie rurală ca fiind ostilă.

„Ajunsesem să tragem în orice – bărbaţi, femei, copii, până şi în vite“, avea să recunoască locotentul John Paul Vann.(3) Credinţa standard, repetată mecanic şi fără discernământ, a comandanţilor militari era aceea că, în Vietnam, soluţia era una singură: mai multă putere de foc, „mai multe bombe, mai multe proiectile, mai mult napalm... până când cealaltă parte avea să crape sau să renunţe“. Era, pe fond, logica standardizată a unei organizaţii în care rolul „puterii de foc“ era nu doar central, ci divinizat. Pentru mulţi, era reţeta succesului militar, calea sigură spre o victorie decisivă.

Cele două episoade, deşi separate de un interval de timp semnificativ (40 de ani), ne arată cât de consecvente au rămas reflexele armatei americane. Retroactiv, cel de-al doilea război mondial devine experienţa fondatoare pentru o cultură operaţională predispusă instinctiv la utilizarea unei puteri militare covârşitoare. „Credinţa că obiectivul ultim al operaţiunilor militare este distrugerea armatei inamice a devenit motivul predominant al armatei SUA, deprins pe parcursul experienţelor sale formative principale: războiul civil şi al doilea război mondial. Într-un fel, războiul civil este echivalentul Vechiului Testament, în timp ce al doilea război mondial este Noul Testament al armatei americane“(4), ne-a declarat John Nagl.

În egală măsură, cele două episoade developează o inadecvare profundă în faţa unui combatant asimetric, amestecat printre civili şi care nu se prezintă ca o forţă tangibilă pe un câmp de luptă clasic. Sugestiv este răspunsul generalului Westmoreland (comandantul forţelor americane din Vietnam) la întrebarea privind soluţia americană în faţa insurgenţei vietnameze: „Puterea de foc“, a replicat sec generalul. Aşadar, atunci când ai un ciocan, eşti tentat să vezi în jurul tău numai cuie. Astfel se  explică, parţial, şi de ce americanii au eşuat deopotrivă în Vietnam şi în Irak, după 2003: pentru că „au încercat să joace şah, în timp ce inamicul juca de fapt poker“.

Universitatea Princeton, 1987. Un maior american complet necunoscut îşi încheie teza de doctorat despre lecţiile Vietnamului cu un avertisment: „ar trebui să luăm dintr-o experienţă doar înţelepciunea cuprinsă în ea - şi să ne oprim acolo. Altfel o să devenim precum pisicuţa care s-a aşezat pe o plită încinsă; o va ocoli mereu de acum înainte şi nici că se va mai aşeza vreodată pe una rece“ (Mark Twain).(5) Este premoniţia dezastrului ce avea să urmeze. Într-o vreme în care birocraţia Departamentului Apărării tinde să vadă Vietnamul ca pe o excepţie regretabilă, şi nu ca pe o dimensiune a viitorului, el recomandă o flexibilitate de bun-simţ: trebuie să fim în stare să jucăm şi şah, şi poker. Nu tu alegi jocul, ci, uneori, jocul este cel care te alege pe tine.

Era nimeni altul decât David Petraeus, cel care, 20 de ani mai târziu, avea să facă istorie. Din nefericire, armata americană a ales să se comporte precum pisica lui Mark Twain. Memoria sa instituţională nu a reţinut mai nimic din lecţiile Vietnamului. În 2005,  era la fel de nepregătită pentru contrainsurgenţă pe cât era în 1965.

Doctrina şi reflexele sale erau anchilozate în logica războiului industrial. Rezultatul a fost Haditha.

Printre primii care au intuit că ne aflăm în faţa unei schimbări de paradigmă s-a aflat generalul britanic Rupert Smith. El a înţeles profunzimea acestor schimbări, în Bosnia anilor ’90, când recursul la forţă nu s-a făcut pentru a obţine o victorie militară decisivă, ci pentru a crea o conjunctură în care obiectivul modificării comportamentului oponentului este atins prin mijloace fundamental nonmilitare.

Este şi ceea ce s-a întâmplat, în cea mai violentă provincie a Irakului, în Anbar şi se încearcă astăzi în Afganistan – schimbarea balanţei de putere pentru a face posibilă reconcilierea cu talibanii. Nu este deloc o coincidenţă faptul că cel care a coordonat reconcilierea cu sunniţii din Anbar este azi arhitectul reconcilierii cu talibanii: generalul britanic Graeme Lamb. Pentru el, lecţia deprinsă în Afganistan şi Irak constă în recunoaşterea  „că succesul unei campanii nu presupune o simplă victorie militară, ci abilitatea noastră de a crea condiţii pentru ceilalţi. Nu este vorba despre a câştiga sau a pierde, ci despre crearea condiţiilor pentru progres şi schimbare. Dacă războiul este o continuare a politicii (Clausewitz), atunci tot la politică trebuie să se întoarcă“(6). Aceleaşi premise au stat la baza celebrei „the surge“ a generalului David Petraeus, care avea să schimbe decisiv dinamica internă a societăţii irakiene. De-altfel, Graeme Lamb a fost adjunctul lui Petraeus pe tot parcursul operaţiunii.

Pe fond, ceea ce îi leagă pe Smith, Lamb şi Petraeus este credinţa lor în necesitatea reformatării unor culturi militare anacronice, desuete şi încă ancorate în logica războiului industrial. Soldatul nu trebuie să fie o simplă maşinărie de război, ci trebuie să devină un fin observator şi cunoscător al realităţilor sociale şi politice în care operează. Mai puţin Rambo şi mai mult Lawrence al Arabiei. În cele din urmă, totul devine o problemă de atitudine, de educaţie, de sensibilitate şi empatie socială. Miza nu este eliminarea fizică a oponentului, cât abilitatea de a stabili un dialog, de a-l înţelege, de a-l asculta, de a-i cunoaşte interesele şi nemulţumirile, pentru a-i câştiga în cele din urmă voinţa şi a face posibilă reconcilierea. „Fii pregătit să bei milioane de căni de ceai şi să mănânci o grămadă de miel, de capră şi orez“, avertizează colonelul Peter Mansoor.(7) Pentru a sugera schimbarea de paradigmă, Rupert Smith(8) a apelat la o metaforă din lumea artei: „impresioniştii“ au folosit aceleaşi pensule, pânze şi palete şi, deşi priveau aceleaşi peisaje ca şi „realiştii“, rezultatul pe care îl aveau în minte era complet diferit. Aceleaşi mijloace au fost folosite pentru a produce rezultate complet diferite, iar pentru a le înţelege, publicul a fost nevoit să-şi schimbe unghiul de interpretare. Aşadar, nu avem decât să parcurgem şi noi această tranziţie, de la realism la impresionism, în instituţiile noastre (în special în NATO - o organizaţie creată în logica războiului industrial), dacă vrem să le păstrăm pe viitor relevanţa. Iar pentru asta „trebuie să devenim impresioniştii conflictului“. //

Semnele schimbării

Vara lui 2007, provincia Salahuddin, Irak. Căpitanul Samuel Cook încearcă să îl convingă pe Sarhan Hassan să depună armele, împreună cu cea mai mare parte a organizaţiei sale clandestine. În schimb, li se oferă posibilitatea reconvertirii lor din „fraţi furioşi“ în „cetăţeni preocupaţi“ de securitatea comunităţilor lor. Dar cine este acest om? Un simbol local, un fel de Robin Hood al insurgenţei antiamericane. Nu se sfieşte să recunoască, chiar în faţa căpitanului Cook, faptul că este personal responsabil de peste 200 de atacuri cu bombă împotriva americanilor. Nu reprezintă tocmai profilul aliatului ideal. O altă specialitate a sa era uciderea localnicilor care cooperau cu „necredincioşii“ americani. Se mândreşte cu toate acestea, dar nu se teme pentru viaţa lui. Nu este un interogatoriu, ci o confesiune. Este până la urmă oaspetele americanilor.

Treptat, cei doi ajung să vorbească despre copiii insurgentului, al căror joc preferat este de-a „mujahedinii şi americanii“, un fel de variantă locală a tradiţionalului „cowboii şi indienii“. Deşi, în trecut, nu a ezitat să ucidă americani, a recunoscut că a văzut Titanicul de 7 ori, plângând tot de atâtea ori la final, în timp ce corpul lui Leonardo DiCaprio este înghiţit de apele reci ale Atlanticului. Ulterior, insurgenţii lui Sarhan aveau să devină chiar aliaţii americanilor.(9) Şi totuşi, ceea ce este uimitor în scena de mai sus este capacitatea căpitanului Samuel Cook de a negocia cu un fost inamic, care avea mâinile pătate cu sângele camarazilor săi. Samuel Cook devine emblematic pentru o nouă cultură operaţională. El nu este Rambo. Rambo nu ar fi negociat, ci şi-ar fi urmat mecanic antrenamentul: „două focuri în piept şi două în cap“.

Este faimos un ordin al generalului Odierno: „Trebuie să facem înţelegeri cu cei care au omorât soldaţi americani. S-ar putea să vi se întoarcă stomacul pe dos, dar...“. În cele din urmă, astfel de situaţii „se finalizează prin dialog. Trebuie să ajungem într-un punct în care nu ne mai pocnim reciproc. În Irak, cele mai sensibile aspecte nu au fost legate de acordurile cu miliţiile şiite sau cu insurgenţa sunită; cel mai dificil de reconciliat au fost americanii, cu ideea de reconciliere cu cineva care avea mâinile murdare de sânge“,(10) îşi aminteşte generalul britanic Graeme Lamb.

Cuvinte cheie: Rambo, Irak, Vietcong, Haditha, Afganistan.

***********************************************************

(1) Remarca aparţine locontent colonelului Jeff Chessani şi a fost citat de către Thomas E. Ricks în cartea sa The Gamble-General David Petraeus and the American military adventure in Iraq, 2006-2008, The Penguin Press, New York, 2009, pagina 6.

(2) Remarca aparţine lui  Stephen Tatum şi a fost citat tot de către Thomas E. Ricks în cartea de mai sus la pagina 4.

(3) Acest mindset reprezentativ pentru logica operaţională a armatei americane la acel moment, a fost exemplificat de către locotent colonelul John Nagl într-o conferinţă susţinută în noiembrie 2005. John Nagl este unul dintre autorii Manualului de Contrainsurgenţă al armatei SUA-publicat sub coordonarea generalului David Petraeus in 2006.

(4) Interviu personal cu locotent colonelul John Nagl, februarie 2010.

(5) Teza de doctorat a maiorului David Howell Petraeus, The American military and the lessons of Vietnam: A study of military influence and the use of force in the post-Vietnam era, Princeton University, 1987, pagina 299.

(6) Audierea generalului Graeme Lamb (decembrie 2009) în cadrul Chilcot Inquiry, o comisie specială înfiinţată de către premierul Marii Britanii anul trecut. Rolul audierilor este acela de identifica lecţiile învăţate de armata britanică în timpul conflictului din Irak. Transcriptul audierilor generalului Graeme Lamb poate fi accesat la adresa http://www.iraqinquirydigest.org/?page_id=10.

(7) Interviu personal cu colonelul Peter Mansoor (adjunct al generalului David Petraeus în timpul celebrei „the surge”), decembrie 2009.

(8) Rupert Smith, The Utility of Force-The art of war in the modern world, Penguin Books, Londra, 2006, pagina 26.

(9) Am ales să repovestesc episodul căpitanului Samuel Cook pentru ca în opinia mea este extrem de reprezentativ pentru tranziţia de la o cultură operaţională de tip Rambo la una de tip Lawrence al Arabiei. Episodul este relatat de Thomas Ricks în The Gamble-General David Petraeus and the American military adventure in Iraq, 2006-2008, The Penguin Press, New York, 2009, paginile 210-213.

(10) Audierea generalului Graeme Lamb (decembrie 2009) in cadrul Chilcot Inquiry.