Manevrele periculoase ale Turciei

Președintele Erdoğan a înțeles necesitatea ieșirii Turciei din izolare și alăturării ei la coaliția împotriva Statului Islamic. Însă prețul cerut este mare. Vor fi din nou kurzii sacrificații istoriei, așa cum s-a întâmplat în 1920, când, în fața pericolului bolșevic, Occidentul avea nevoie de Turcia?

În noaptea de 24 spre 25 iulie a.c., presa in­ter­­națională anunța că aviația turcă a efectuat pri­mele bombardamente în Siria, asupra unor poziții ale Statului Islamic. La numai trei zile, Ankara solicita re­prezen­tan­ți­lor NATO o reuniune de ur­gen­ță pentru le prezenta punctul ei de vedere cu privire la si­tuația din regiune și obiec­ti­vele acțiunilor sale militare. Știrea i-a făcut pe unii ob­servatori să proclame „so­li­di­tatea aliatului turc“ și „fi­de­li­tatea sa față de cauza NATO“. Bombardarea concomitentă a pozițiilor kurde din Irak și re­vendicarea unei zone de excludere aeriană în nordul Siriei au fost trecute în plan secundar de aceiași observatori, deși aici se află prin­ci­pala explicație a implicării Turciei în Siria.

Așa cum Moscova a profitat de implicarea sa în lupta împotriva terorismului pentru a re­du­ce la tăcere veleitățile de independență din Ce­cenia și Daghestan sau așa cum Beijingul asi­milează acestei lupte și intervențiile sale în regiunea uigură, la fel și Ankara a considerat opor­tun să-i pună pe același plan pe com­ba­tanții Statului Islamic și pe cei din PKK (par­ti­dul muncitorilor din Kurdistan). Alături de ope­ra­țiunile aeriene din nordul Siriei și Irakului, au­toritățile de la Ankara au arestat câteva su­te de kurzi în Turcia și au blo­cat unele site-uri kurde, in­clu­siv cel al publicației pro­kurde Özgür Gündem. Aceas­tă amal­gamare ne face să ne în­tre­băm despre adevăratele obiec­tive ale Turciei în re­giu­ne și în ce măsură acestea co­in­cid cu ale aliaților săi din NATO.

Operațiunile militare turce din Siria contra unor poziții ale Sta­tului Islamic au fost con­si­derate prea rapid drept o schimbare de ati­tudine a Ankarei. Până acum, în ciuda unor mo­mente tensionate, Turcia nu a dorit să in­tre în conflict cu Statul Islamic. Între cele do­uă părți există chiar un fel de pact tacit de nea­gresiune, Ankara considerând organizația islamistă drept cel mai eficient adversar al re­gimului Bashar Al-Assad și un obstacol în ca­lea oricăror veleități autonomiste kurde.

Desigur, există o evoluție indiscutabilă a po­zi­ției turce față de Statul Islamic, dar aceasta e  reprezentată de acordul dat forțelor ame­ri­ca­ne de a utiliza bazele aeriene de la Incirlik și Diyarbakir pentru efectuarea unor raiduri ae­ri­e­ne în Siria. Beneficiile pentru coaliția an­ti­is­la­mistă sunt enorme, cele două baze situându-se la proximitatea frontierei cu Siria. Până acum, bombardierele americane operau de pe ba­ze­le situate în Golf, la trei ore de zbor de teatrul de operațiuni. Folosirea bazelor turce va per­mi­te o reducere substanțială a costurilor, iar frec­vența operațiunilor va putea fi mărită. Acordul guvernului turc a intervenit după mai multe luni de negocieri, dar mai ales după aten­tatul de la Suruç, din 20 iulie, soldat cu 32 de morți. Cu toate că atentatul îi viza pe kurzii de origine siriană, prezenți în număr ma­re în micul oraș aflat în sud-estul Turciei, An­kara a ezitat să atribuie vina exclusiv or­ga­ni­zației Statul Islamic. În ciuda propagandei des­fășurate pe solul turc de către Statul Isla­mic și a prezenței unui număr estimat între 3.000 și 5.000 de combatanți turci în rân­du­rile acestei organizații, autoritățile de la An­ka­ra continuă să vadă în kurzi prin­ci­pa­lul ina^­mic. Aceștia dispun deja în nordul Ira­kului de un embrion statal (favorizat de așa-nu­mi­ta Constituție Bremer din 2005, care a or­ga­ni­zat Irakul pe baze comunitare), iar deza­gre­ga­rea Siriei poate aduce cu sine emer­gen­ța unei a doua autonomii kurde, de-a lungul în­tregii fron­tiere turco-siriene. Este principalul motiv pentru care Ankara a solicitat NATO, fă­ră suc­ces, crearea unei zone de excludere ae­ria­nă în nordul Siriei: împiedicarea unui con­trol ex­clusiv al acestei regiuni din partea kurzilor.

Temerile Ankarei erau mari, având în vedere izolarea acesteia în NATO din cauza susținerii acordate organizațiilor islamiste din Siria, neu­tralității binevoitoare față de Statul Islamic (mi­litanții europeni ai Statului Islamic ajun­geau în Siria prin Turcia; petrolul exploatat în zonele controlate de Statul Islamic ajungea pe pie­țe­le internaționale via Turcia) și spri­ji­ni­rii Frăției Musulmane în Egipt. În același timp, luptătorii kurzi primeau o recunoaștere din partea alia­ților occidentali, pentru implicarea lor în lupta contra Statului Islamic și pentru re­zistența lor fa­ță de extremismul islamic. Cu cei 200.000 de combatanți la sol, kurzii re­prezintă cea mai numeroasă forță împotriva Sta­tului Isla­mic. Președintele Recep Tayyip Er­doğan a în­țe­les pe deplin necesitatea ieșirii Tur­ciei din izo­lare și alăturării ei la coaliția îm­po­triva Sta­tului Is­la­mic. Însă prețul cerut este mare. Vor fi oare din nou kurzii sacrificații is­to­riei, așa cum s-a întâmplat în 1920, când, în fața pe­ri­co­lului bol­șevic, Occidentul avea ne­voie de Tur­cia? În orice caz, reamenajarea geopolitică a Orien­tu­lui Apropiat și Mijlociu, atunci când va fi po­sibilă, va trebui să ia în calcul rezol­va­rea pro­blemei identității politice și culturale kurde.

* Ştefan Popescu este doctor al Universității Paris 1 – Sorbona.

NOTE:

• În număr de 40 de milioane, kurzii reprezintă cel mai mare popor fără stat. De origine indo-europeană (descendenţi ai mezilor), kurzii sunt răspândiţi pe un teritoriu de cca. 500 000 kmp care ocupă părţi din Turcia, Irak, Siria şi Iran. Lupta kurzilor pentru formarea unei entităţi autonome a început imediat după Primul Razboi Mondial.

• Cea mai mare parte a kurzilor trăieşte în Turcia (aproximativ 20 % din cele 75 de milioane de locuitori ai Turciei). Pe fondul negării existenţei unei identităţi politice şi culturale kurde, în 1984 ia nastere Partidul Munctorilor din Kurdistan, PKK, având drept obiectiv crearea unui stat de sine-stătător. La alegerile legislative din iunie a.c., Partidul democratic al popoarelor, HDP, formaţiune pro-kurdă, obţine 80 de locuri în parlamentul de la Ankara. Acest lucru a determinat încheierea unui acord definitiv de pace între Ankara şi reprezentanţii kurzilor care decid abandonarea luptei armate.

• Pe 26 iulie, Brett Mac Gurk, unul dintre responsabilii americani însărcinaţi cu coordonarea operaţiunilor contra Statului Islamic, a precizat că bombardamentele turce asupra unor poziţii kurde nu au niciun raport cu recentul acord încheiat cu Statele Unite.