Marea tocmeală europeană e mană curată pentru Putin

În funcţia de şef al diplomaţiei europene va fi ales cel mai probabil un politician „fără dinţi“ şi fără strategie, cu ajutorul căruia să fie perpetuat modelul de până acum -  al statelor mari  care adoptă deciziile de politică externă de la caz la caz şi în funcţie de interesele lor naţionale, fără a avea în mod real o politică externă unitară.

Nimeni nu a descris eşecul summit-ului eu­ro­pean mai bine decât Matteo Renzi, premierul italian: „Trebuiau doar să trimită un SMS şi am fi putut economisi costul zborului oficial. În orice caz, a fost o ocazie dră­guţă să ne întâlnim şi să-i spunem «La mulţi ani!» An­gelei Merkel“.

Cei 28 de lideri europeni aveau o sarcină destul de simplă: să aleagă  un şef al di­plo­ma­ţiei europene. Abia apoi ar fi trebuit pornite discuţiile des­pre preşedintele Consiliului Eu­ropean şi despre cum să fie împărţite funcţiile de co­misari.

Anticipând tensiunile şi divergenţele, liderii de­ja îşi luaseră distanţă şi trimiseseră semnale dinainte că discuţiile despre şeful Consiliului European vor fi amânate şi că se vor con­cen­tra pe postul Înaltului Reprezentant. Nu­mai că, la sfârşitul unei nopţi de tocmeală, dis­cuţiile erau exact de unde plecaseră.

De această dată, jocurile nici măcar nu au fost făcute de cei 28, ci de un terţ, şi asta în absenţă. De Rusia. Opoziţia care a dus la blo­cajul summit-ului a fost cea faţă de alegerea ministrului de Externe din Italia ca şef al di­plomaţiei europene. Motivul? Federica Mo­ghe­rini ar fi prea favorabilă Rusiei, iar grupul sta­telor din estul Europei şi-au fă­cut cunoscut veto-ul cu mult înainte de reuniune. În special Lituania.

Invers, ministrul polonez Ra­dosław Sikorski, deşi poate cel mai potrivit pentru job,  e văzut în schimb de unele can­celarii din Vest drept prea „tran­şant“ faţă de Rusia.

Ministrul de Externe polonez a fost extrem de activ şi de virulent pe tot parcursul cri­zei din Ucraina. Dar nici nu mai era nevoie de opoziţia Ves­tului, pentru că numele lui a ieşit din joc odată cu publicarea unei înregistrări (făcută nu se ştie cum şi, mai ales, nu se ştie de că­tre cine), în care mi­nistrul se revoltă că Sta­te­le Unite fac prea pu­ţin pentru securitatea Po­loniei, în ciuda efor­tu­rilor Varşoviei de a-i fi pe plac aliatului ame­rican. Limbajul în care îşi expune frustrarea e departe de a fi unul di­plomatic.

În ciuda loviturii, Polonia şi statele baltice au continuat să ceară acest post pentru cineva din grupul lor. Din simplul motiv că acum aceste state consideră că e nevoie de o linie mai dură în diplomaţia europeană faţă de Rusia. De la bun început, Balticele şi Polonia au avut cele mai mari temeri faţă de criza de­clanşată de Rusia în Ucraina. Au cerut foarte vocal ajutorul Occidentului pentru a-şi proteja frontierele cu marele vecin de la Est.

O altă variantă ar fi fost bulgăroaica Gheor­ghieva, economist la Banca Mondială timp de 17 ani, care are prea puţini inamici politici, dar care ar avea prea puţină experienţă di­plomatică şi ar proveni dintr-o ţară mică cu o politică de asemenea prea favorabilă Mos­covei. Mai mult, şi Kristalina Gheorghieva, şi Radosław Sikorski ar fi excluşi de „algoritm“, cel care spune, aşa cum insistă şi liderul de la Elysée, că în fruntea diplomaţiei trebuie pus un socialist, de vreme ce în fruntea Co­misiei a fost pus un conservator. Angela Mer­kel îi dă dreptate francezului, măcar la nivel public.

Dar summit-ul a bătut pasul pe loc şi în ce priveşte alocarea altor posturi, inclusiv cel de succesor pentru Herman van Rompuy. Şi, în ciuda convingerii multora că e vorba doar de o funcţie onorifică, şeful Consiliului va trebui să pună umărul pentru a depăşi stagnarea economică a UE, criza din Ucraina şi pentru se confrunta cu intenţiile Marii Britanii de în­depărtare de UE.

La fel cum Mogherini venise la summit ca fa­vorită şi a plecat aşa cum a venit, acelaşi lu­cru i s-a întâmplat şi unei alte doamne po­li­ti­cian, premierul danez. Helle Thorning-Schmidt a venit având sprijin din partea majorităţii „greilor“ Europei pentru a-i succede lui Her­man van Rompuy. A insistat tot timpul că nu este candidat, pentru a-şi proteja imaginea în caz de eşec. Ceea ce s-a şi întâmplat. De da­ta aceasta, s-a opus Franţa, sub obiecţia că ţa­ra din care provine, Danemarca, nu e în zo­na euro, aşadar că nu poate gestiona aceste probleme.

Se pare, din ce spun anumiţi diplomaţi, că pre­şedintele François Hollande ar putea fi de acord totuşi cu daneza, cu condiţia ca Franţa să primească portofoliul comisarului pentru Eco­nomie şi Afaceri Monetare, respectiv cel care supervizează bugetele naţionale. Postul e vizat însă şi de Marea Britanie. Şi nu doar atât. Mai important, Germania nu doreşte de­loc să-l vadă pe Pierre Moscovici în această func­ţie, de vreme ce Parisul încă nu a reuşit să respecte ţinta de deficit de 3%. E un enorm lanţ al intereselor (slăbiciunilor?) na­ţio­nale care nu funcţionează deloc în favoarea Europei.