Merită Grecia un Plan Marshall? Probabil, dacă învaţă ceva din precedentul

Sorin Ionita | 10.02.2015

Pe aceeași temă

Atenei i se cere să nu mai acumuleze datorii noi înainte de plata vreunei dobânzi sau sume oarecare creditorilor.

 

 

De când s-a conturat venirea Syriza la gu­vernare, odată cu anunţarea alegerilor an­ti­cipate, susţinătorii partidului şi ac­tua­lu­lui Guvern Tsipras au folosit Planul Mar­shall ca ciomag retoric, în discursuri şi pe Internet, contra Angelei Merkel. Ac­tualul ministru de Finanţe Varoufakis, economist po­pu­list şi blogger – vor­be­ş­te bi­ne, e anti-plicticos şi în plus super-sexy, cu fi­gură pentru marele ecran –, s-a specializat în gesturi sim­bolice şi referinţe risquée la istoria contemporană a Ger­maniei. Dacă Berlinul a beneficiat de X, Y, Z după război, inclusiv ştergere de da­torii, atunci de ce nu şi Grecia acum? De unde atâta nedreptate pe lume?

 

Chestia sună bine moralmente, dar numai până începi să te uiţi la detalii, unde apar surprizele. Planul Marshall e acel efort de asistenţă al SUA pentru reconstrucţia Eu­ropei răvăşite de război, demarat în 1947. În conştiinţa publică, el e perceput ca fi­ind un ajutor „pentru Germania“, o mână generoasă întinsă de învingători învinşilor (prin contrast cu aranjamentele meschine de la Versailles în 1919). Imaginea e în­tre­ţinută de faptul că Berlinul a fost re­cu­noscător pentru susţinere, în mod public. De exemplu, a făcut o donaţie importantă SUA în 1972, cu care s-a înfiinţat actualul German Marshall Fund of the US, o fun­daţie-memorial care finanţează schimburi şi cooperare între continente.

 

Asemenea gesturi vizibile de recunoştinţă alţii n-au prea făcut. Pentru că, desigur, au existat şi alţi beneficiari de asistenţă prin Planul Marshall. Mulţi. De fapt, ma­joritatea statelor europene au fost pe listă, iar guvernul SUA a oferit ajutor şi ti­ne­re­lor ţări socialiste (deci şi României); dar, din motive ideologice, niciuna (cu ex­cep­ţia Cehoslovaciei) nu a do­rit să ia bani americani.

 

13 miliarde de dolari (cam 140 miliarde de dolari în preţurile de azi, comparabil cu bugetul anual al UE) au fost folosiţi între 1948 şi 1951 pentru susţinerea eco­nomiilor europene, cu efec­te spectaculoase, peste aş­teptări: creşterea eco­no­mi­că s-a relansat rapid. A ră­mas însă distorsionată în imaginarul co­lec­tiv împărţirea sumelor: Germania nu a fost nici pe departe principalul beneficiar al Planului Marshall, grosul mergând la aliaţi. Topul arată aşa: Marea Britanie (3,3 miliarde); Franţa (2,3 miliarde); abia apoi Germania (1,4 miliarde) urmată în­dea­proape de Italia (1,2 miliarde) şi Olanda (1,1 miliarde); iar în continuare încă 11 alte ţări.

 

Şi mai corect este calculul asistenţei per capita de locuitor. Dacă excludem micile state scandinave, atunci principalii be­ne­ficiari sunt cei din tabel.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1299/tabel.jpg

Cu alte cuvinte, Grecia a primit prin Pla­nul Marshall ajutor per capita mai mult decât Germania şi de şapte ori mai mult decât inamicul istoric, Turcia. În plus, a fost prima ţară care a beneficiat de sume, încă din ianuarie 1947, alături de Turcia, pentru că ambele erau privite ca barieră în calea expansiunii sovietice.

 

Desigur, Germania n-a primit după război doar acest ajutor de 1,4 miliarde de dolari, ci şi o restructurare a debitelor, pentru că datoria sa publică după episodul nazist – o aventură bazată pe îndatorare ne­sus­tenabilă şi jaf în teritorii ocupate, iar nu pe vreo formulă magică de relansare eco­nomică descoperită de Hitler, cum mai cred şi azi nu puţinii săi apologeţi cu ochi umezi – ajunsese la 600% din PIB. Pentru comparaţie, fără vreun război pe jumătate de glob sau altă justificare de anvergură similară, Grecia a ajuns la 175% (România şi alte state din zonă au în jur de 40%).

 

Bună parte din datoria Germaniei venea din perioada Republicii de la Weimar, adi­că a regimului democratic, la care se adău­gau reparaţiile stabilite la Versailles. Şi ea a fost parţial restructurată, însă con­di­ţio­nat de programul de reformă economică, pe care Germania l-a urmat neabătut du­pă 1947; datoria a fost integral achitată de statul german în 2010! Este exact ce i se cere Greciei azi: nu să plătească pe loc, cum e versiunea de tabloid; e vădit im­po­sibil. Nici măcar să achite integral do­bân­da: nivelul aplicat de piaţă statului grec după intrarea populiştilor la guvernare (radicali de stânga cu radicali de dreapta) a suit la 10%. Dar hai să facem un calcul doar cu 6%, pentru că datoria e una is­torică şi există înlesniri. 6% la 175 în­seamnă 10,5% din PIB, adică aproape un sfert din bugetul consolidat al ţării de 45% din PIB (incluzând autorităţi centrale şi locale, fonduri sociale şi de pensii etc.). E clar că n-ai cum să plăteşti un sfert din bugetul ţării dobândă în fiecare an.

 

Ce i se cere Atenei este deci să nu mai acu­muleze datorii noi înainte de plata vreunei dobânzi sau sume oarecare creditorilor. Adică, acel 175% să nu înceapă iar să ur­ce, ci să scadă încet, încet. Asta înseamnă ca măcar anul 2015 să-l închidă pe un mic plus, ca dovadă de efort şi bună-credinţă în reforme, apoi om vedea noi ce facem şi cu sumele restante, cât şi cum le re­du­cem. Este exact ce începuse să facă Gu­ver­nul Samaras, mai dificil şi mai lent decât aştepta lumea isterizată de criză, e drept, dar în direcţia cea bună. Şi exact ceea ce ezită să-şi asume noul guvern, din teama de votanţi, cărora le-a promis iresponsabil şi fără vreun temei economic să dea din nou drumul la robinetul cu cheltuieli pe datorie, sperând că asta va produce creş­tere şi bunăstare, deci PIB mai mare. Asta nu se va întâmpla însă, dacă banii se duc pe reangajarea funcţionarilor restructuraţi şi pe noi ajutoare sociale, fireşte; eco­no­mia nu se va relansa, iar datoria va începe iar să urce.

 

Nu asta a fost logica Planului Marshall iniţial, care a funcţionat chiar şi în Grecia, pentru că alta a fost abordarea guvernelor de atunci şi pentru că una este revenirea economică după un război mondial dis­tru­gător şi alta ieşirea dintr-o criză uzuală de sistem într-o societate, totuşi, paşnică şi aşezată, în ciuda retoricii apocaliptice la modă. Datoriile se pot renegocia sau şter­ge. Ceea ce contează e ca asta să se facă si­multan cu acea schimbare de com­por­ta­ment care înlătură cauzele pentru care ele au apărut; altfel, totul e în zadar.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22