Mizele lui 2014 pentru viitorul Afganistanului

2014 este un an crucial pentru moștenirea Occidentului în Afganistan.

Obișnuim să vorbim despre Afganistan ca despre un cimitir al imperiilor. Sovieticii și mai înainte Imperiul Britanic s-au îm­potmolit pe rând în ni­si­purile mișcătoare din sudul Asiei. Să fie rândul NATO, deseori considerată drept cea mai de succes alianță militară din istorie?

Mai întâi, 2014 poate fi semnalul unui nou început politic, al unui nou con­tract social fondator. Este momentul în care una din­tre piesele grele care au modelat decisiv so­cietatea afgană în perioada post-ta­li­bană, președintele Hamid Karzai, iese din joc. Totodată, poate fi un moment de re­setare a modului în care statul afgan este perceput la firul ierbii din perspectiva ca­pitalului de legitimitate, dar și a unei gu­vernări eficiente. În cele din urmă, aceasta este și secvența cea mai semnificativă pe termen lung. Rezultatul campaniei „nu va fi determinat de operațiunile militare, ci de componentele care urmează acestora - dezvoltarea economică și stabilitatea politică - elemente care se vor consolida în timp la adăpostul securității oferite de intervenția externă și de forțele locale“, ne-a spus fostul comandant al misiunii NATO, generalul John Allen. Fragmentul este sugestiv pentru a înțelege stadiul în care se află cel puțin în teorie campania ISAF. Națiunea afgană este asemenea unui organism slăbit, expus unui virus puternic (insurgența talibană) care atacă neîncetat un „sistem imunitar“ haotic și dis­func­țional. „Ceea ce vedem este o națiune bol­navă, infectată cu insurgență. Este o boa­lă pe care trebuie să o trateze“, rezuma recent generalul McChrystal provocarea af­gană. Deși comunitatea internațională se află în Afganistan de aproape 13 ani, to­tuși investițiile coerente la nivelul întregului teatru de operațiuni au început abia în 2009, când Ad­mi­nis­tra­ția Obama a anunțat o in­fu­zie de 30.000 de militari (ri­dicând numărul forțelor ame­­ricane la aproape 100.000) și un nou tratament fun­da­mentat pe principiile re­țe­tei de contrainsurgență apli­cată în Irak în 2007-2008. Întreaga mo­bilizare de forțe a generat o amplă ofen­sivă împotriva fiefurilor talibane din Hel­mand și Kandahar, derulând în paralel in­vestiții sistematice în reclădirea sistemului imunitar și a anticorpilor instituționali af­gani (armată, poliție, forțe locale de au­to­apărare), toate în scopul neutralizării vi­rusului insurgenței.

Astăzi infrastructura afgană, doar o umbră incipientă în 2009, a atins proporții im­presionante, aproximativ 352.000 de oa­meni. Dar și nota de plată este pe măsură: 5 miliarde dolari, dintre care Wa­shing­to­nul achită 3, celelalte state NATO în jur de 1,3 miliarde, iar statul afgan doar 500 de milioane de dolari. Cât de sustenabilă este în viitorul apropiat o astfel de construcție? To­tul depinde de liniile de creditare in­ternaționale. Dar mai este dispus Vestul să alimenteze Afganistanul? Pentru cât timp? De-altfel, este un subiect care de mult nu mai ține prima pagină a ziarelor. Astăzi mai toți membrii coaliției internaționale se grăbesc să ia cu asalt ieșirile. Între timp, imaginea care se conturează este aceea a unui Vest supraextins. Să nu ui­tăm că America revine la o agendă con­centrată pe „nation-building-ul de aca­să“, iar Eu­ropa este tot mai interesată de un pivot spre frontiera estică a Alianței. Iar dacă tot va cheltui pe apărare, este mult mai pro­babil ca Europa să prefere să in­ves­tească pentru a atinge nivelul de 2% din PIB, o mișcare motivată de ofensiva geo­politică lansată de Moscova în străi­nătatea apropiată, decât în gaura neagră afgană. Mai nou, Ucraina a intrat pe statul de plată al Europei și este de așteptat să ră­mână pentru multă vreme acolo. Să spe­răm însă că la nivelul decidenților de azi și de mâine a fost internalizată lecția pră­bușirii Vietnamului de Sud. Războiul îm­potriva insurgenților, campania de pa­ci­fi­care a zonelor rurale, derulată la sfârșitul anilor ‘60, a fost un succes. Dimpotrivă, vic­toria a fost pierdută pe fondul invaziei convenționale lansată de armatele Nor­du­lui comunist și mai ales din cauza încetării sprijinului logistic și financiar promis de Washington. Concluzia lui Kissinger este edi­ficatoare și rezonează până astăzi: „tă­ierea ajutorului american de către Con­gres a condamnat Vietnamul de Sud“.

Desigur, cazul afgan este infinit mai com­plex. Mentoratul occidental continuă să ră­mână imperativ, chiar dacă într-o for­mulă de tip leading from behind, pentru a asigura coerența întregului. Nu vorbim doar de o necesară susținere financiară, dar și de menținerea unor forțe reziduale de antrenament și consiliere sub egida NATO (între 8-12.000 de oameni), la care s-ar adăuga alte câteva mii de militari ame­ricani pentru intervenții rapide în di­verse puncte fierbinți. Deocamdată, însă, predictibilitatea oricărui angajament al SUA sau NATO post-2014 rămâne în aer din cauza refuzului președintelui Karzai de a semna orice astfel de tratat. De el în­că depinde dacă în urma retragerii Ves­tului rămâne sau nu un vid de pu­tere. //