Pe aceeași temă
Sunt puterile europene realmente interesate să sprijine Ucraina sau doar mimează o soluție abandonând în fapt țara Rusiei?
Pozițiile surprinzător de pro-Putin exprimate sâmbătă de către Nicolas Sarkozy la o reuniune a liderilor UMP, principalul partid de opoziție din Franța, pe care îl conduce, nu trebuie să surprindă din cale afară. Fostul președinte a spus în esență că înțelege motivele anexării Crimeei, că trebuie evitat un nou război rece cu Moscova, că Ucraina trebuie ținută la distanță de Uniunea Europeană și că, în general, "interesele americanilor cu rușii nu sunt și interesele Europei cu Rusia". Sarkozy joacă preponderent politic și din acets punct de vedere a dorit să intre pe terenul Frontului Național condus de Marine Le Pen, o admiratoare declarată a liderului de la Kremlin. Ajungem astfel în situația paradoxală în care un președinte francez în exercițiu, de stînga, pare astăzi mult mai apropiat de America, cel puțin în ceea ce privește chestiunea relațiilor cu Moscova, în raport cu un fost șef de stat de dreapta care la vremea sa fusese un promotor al întăririi relațiilor dintre Paris și Washington.
Declarațiile lui Sarkozy sunt evident oportuniste dar ele sunt făcute sub presiunea unei realități politice și sociale larg răspîndite în spațiul vest-european. Este o combinație de anti-americanism, promovat intens timp de zeci de ani de cercurile politice și intelectuale de stînga, între altele și pentru că Statele Unite sunt văzute ca principalul exponent al capitalismului global, pacifism (în anii '70 în plină confruntare cu Uniunea Sovietică un slogan la modă în Germania era "Better Red than Dead", "Mai bine roșu decît mort") și o frustrare în creștere față de erodarea unor beneficii sociale pe care economiile europene practic nu le mai pot oferi automat datorită competiției cu zonele mult mai dinamice, în special din Asia. De unde și ostilitatea în creștere față de imigranți. În acest context liderii politici din zona establishmentului tradițional încearcă să contracareze asaltul partidelor populiste, care au înflorit literalmente în multe țări europene, din Grecia și Spania pînă în Finlanda, Olanda, Franța și Marea Britanie, preluând o parte din elementele lor de discurs, într-o formulă ceva mai moderată.
Însă, pe de altă parte, faptul că identificăm astfel de explicații de natură tactică nu ne împiedică să constatăm derapajul major în planul valorilor de pe scena politică occidentală. Interese politice, alteori interese economice, uneori convingeri ideologice, pun Europa într-o poziție șubredă în raport cu o Rusiei agresivă. Într-o intervenție făcută la doar câteva sute de kilometri distanță, de la tribuna conferinței de securitate de la Munchen care a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute, senatorul american John McCain, președintele Comisiei pentru forțele armate din Senat, avertiza că principale provocări pentru lumea occdientală sunt ezitările, lipsa de voință, în a contracara agresiunea rusească din estul Ucrainei și în general, de a apăra ideile democrației liberale la nivel global. În acest context el s-a pronunțat în favoarea livrării de arme Kievului pentru a echilibra raportul de forțe în bătăliile cu rebelii sprijiniți de Kremlin și a provoca astfel costuri majore rușilor, ceea ce a creat destulă iritare printre oficialii germani care, în frunte cu Angela Merkel, se opun ferm unui astfel de demers. Mesajul lor principal este acela că oricâte arme le-ar fi date ucrainienilor Putin le va da și mai multe rebelilor. Ceea ce ne înseamnă în ultimă instanță o cedare cvasi-totală în fața lui Putin care în aceste condiții nu ar avea nici un motiv să sprijine, în mod real, vreun acord de încetare a focului.
Conferința de la Munchen este cea mai importantă reuniune internațională axată exclusiv pe chestiuni de securitate. Anul acesta a fost dominată de criza din Ucraina. Angela Merkel a vorbit în plenul conferinței în prima zi, abia revenită de la întâlnirea de cinci ore de la Moscova cu Vladimir Putin la care a participat împreună cu Francois Hollande. Discursurile oficiale de la Berlin si Paris, într-un cadru mai larg din Europa, au în centru ideea că nu există o soluție militară ci doar una diplomatică. De unde și opoziția susținută față de ideea livrării de arme Kievului. Însă, nu doar John McCain ci și Joe Biden se întreabă, pe bună dreptate, ce motive avem să credem că rușii vor respecta un nou acord din moment ce le-au încălcat sistematic pe cele din trecut, ultimul fiind cel de la Misk. Rămâne de văzut care va fi punctul de vedere care va prevala după întâlnirea dintre Barack Obama și Angela Merkel de la Casa Albă. Nu e deloc exclus ca în final americanii să decidă unilateral să livreze totuși armament Ucrainei, în ciuda opoziției unor aliați europeni, mai ales Germania și Franța. Fie și pentru a-i liniști pe aliații din NATO, mai ales pe cei din fostele țări comuniste, care se simt amenințați direct de Moscova. Problema este că o astfel de falie poate fi exploatată în viitor de către Vladimir Putin cu atât mai mult cu cât prin preluarea puterii de Syriza în Grecia frontul pro-rus din UE se întărește.
Declarațiile făcute la Munchen de principalii oficiali ruși, în principal ministrul de externe Serghei Lavrov, declarații care pur si simplu sfidează flagrant realitatea, nu au făcut decât să întărească argumentele Washington-ului. În general politicienii exagerează, eludează lucrurile care nu le convin, interpretează "creativ" faptele și chiar și cifrele, dar în cazul lui Vladimir Putin sau a lui Lavrov capacitatea de a fabrica o realitate fictivă care pur și simplu îți insultă pe față inteligența este de-a dreptul șocantă. În plus, analiza situației este distorsionată masiv de câteva explicații care sunt luate de bune, automat, de o bună parte din mass media și analiștii din lumea occidentală. Primul este acela că agresiunea Rusiei în Ucraina este o reacție la evenimentele care au dus la răsturnarea regimului Ianukovici de la Kiev. Fals, Euromaidanul a fost într-adevăr cel care a declanșat criza cu care ne confruntăm astăzi dar Putin se pregătește pentru o confruntare masivă cu Occidentul de peste 10 ani de zile. O spun chiar oameni care la un moment dat i-au fost apropiați. De altfel propaganda mediatică virulentă împotriva Occidentului durează și ea de ani de zile.
În al doilea rând, în mod paradoxal, Vladimir Putin este în mare tratat, chiar dacă critic, aproape la fel ca un lider dintr-o țară democratică. Or, faptul că în Rusia au loc alegeri cu mai mulți candidați nu trebuie să ne înșele în privința naturii regimului de acolo. Aproape toate mass media relevante, și oricum în totalitate televiziunile importante, sunt controlate de Kremlin. Pozițiile cheie din administrația de stat sunt controlate și ele de siloviki, oameni proveniți din serviciile secrete și din poliție, iar justiția este ferm sub influență politică. După cum se dă semnalul judecătorii îl arestează, de exemplu, pe Mihail Hodorkovsky sau pot decide la un moment dat, la indicația lui Putin, să-l elibereze și să-l trimită intempestiv în Germania. La fel de deconcertant este și modul în care se face obsesiv trimitere la sprijinul masiv de care s-ar bucura Putin în interiorul Federației Ruse. Când ai la îndemână un uriaș aparat de propagandă sigur că poți să pozezi într-un erou. Însă chiar și așa, tot nu știm cum arată lucrurile în realitate. Cât preț poți pune pe sondaje de opinie realizate, chiar profesionist din punct de vedere metodologic, într-o dictatură?
Un ultim aspect relevant pentru analiza conflictului din Ucraina și pentru șansele ajungerii la un acord viabil, așa cum speră Angela Merkel și Francois Hollande, este faptul că nu sunt deloc clare intențiile reale ale lui Putin și cercurilor de putere de la Moscova. Care este motivația lor principală? Este destul de limpede că protecția rusofonilor din estul Ucrainei este doar un pretext. Zilele trecute la o emisune Hard Talk, difuzată de BBC, un scriitor etnic rus din Ucraina respingea categoric acuzațiile Kremlinului privind o așa zisă prigoană la care această categorie de ucrainieni ar fi supuși. Rămâne dimensiunea geopolitică, interesele strategice ale Moscovei. Ipotetica agresiune a Vestului, de care Rusia trebuie să se apere, ar putea fi o altă motivație. Puțin credibilă și aceasta. Cum să-ți imaginezi că puterile occidentale, care refuză cu obstinație să livreze armament Kievului, ar plănui să atace o putere nucleară ca Federația Rusă? Rămân desigur frustrările reale de la Moscova care a pierdut o parte considerabilă din fostul imperiu sovietic. Numai că spre deosebire de ce spune propaganda Kremlinului nu Vestul a obligat, cu japca, țările respective să dorească integrarea euro-atlantică ci a fost dorința acestora.
Mai puțin discutat este însă un al aspect. Pe care îl avansează de exemplu Chrystia Freeland, membru în Parlamentul Canadian, fost jurnalist la Financial Times. Ea se numără printre cei care cred că Putin are nevoie de crize de genul celei din Ucraina pentru a conserva regimul de putere de la Kremlin obturând celelate probleme majore din societate pe fondul elanului patriotic. În plus, o reformare a Ucrainei în spiritul promovat în UE, chiar dacă este un proces pe termen relativ lung, ar fi o amenințare majoră, prin puterea exemplului, nu pentru Federația Rusă ca atare ci pentru regimul kleptocratic de la Moscova condus de Putin.
Probabil că motivele agresiunii din Ucraina s-ar putea plasa undeva la intersecția ultimelor două aspecte. Problema e că în aceste condiții e greu de văzut cum s-ar putea pune capăt conflictului printr-un acord autentic. Ori Occidentul este dispus realmente să sprijine Ucraina, și atunci este greu de văzut cum ar putea refuza în viitor livrările de armament către Kiev (pentru a crește astfel masiv costurile umane si materiale pentru ruși), ori doar mimează o soluție abandonînd în fapt țara Rusiei. Europenii par să meargă mai degrabă pe ultima variantă. Cu un cost semnificativ pentru țările din prima linie: balticii, polonezii dar și România. Cu atît mai mult cu cît, după cum spunea jurnalista Lina Vdovîi, care a fost relativ recent la Donetsk, rebelii pro-ruși i-au declarat deschis că obiectivul lor este acela de a crea prelua controlul asupra întregii părți răsăritene a Ucrainei, făcînd joncțiunea cu Transnistria.
