Mizele noului meci ruso-american: între resetare şi „finlandizare“

Octavian Manea | 27.07.2010

Pe aceeași temă

„Oricât s-ar fi îmbunătaţit relaţia noastră, Rusia încă desfăşoară exerciţii militare semnificative în partea sa vestică... După cum angajamentul nostru pentru securitatea Europei implică o ameninţare rusă, prezumtiv, un exerciţiu militar rusesc are legătură cu Europa. Între timp, simţim că trebuie să conservăm Alianţa în întreaga sa putere.“ (Philip Gordon, 16 iunie 2010)

În ianuarie 2009, preşedintele Obama îşi începea mandatul într-un context în care relaţiile dintre Washington şi Moscova atinseseră, probabil, cel mai tensionat nivel de după încheierea Războiului Rece. Suspendarea tranzitului energetic către Ucraina, atacul cibernetic împotriva Estoniei, retorica vehement antioccidentală a lui Putin, ameninţările preşedintelui Medvedev de a desfăşura rachete Iskander în Kaliningrad, în contrareplică la proiectul scutului antirachetă din Europa Centrală, îndepărtaseră tot mai mult Washingtonul de Moscova, în ultimii ani ai Administraţiei George W. Bush. Ruptura decisivă avea să intervină, însă, în august 2008, în momentul invaziei Georgiei de către Rusia.

Pe fondul acestei moşteniri, angajamentul comun al preşedinţilor Obama-Medvedev, din aprilie 2009, de a renunţa la mentalităţile de Război Rece şi de a restarta relaţiile dintre cele două ţări, părea de domeniul fantasticului. Un an mai târziu, bilanţul resetării nu arată deloc rău: semnarea celui mai cuprinzător tratat de reducere a armelor strategice ofensive din ultimii 20 de ani; un scut antirachetă devenit acceptabil chiar şi pentru sensibilităţile Moscovei; un acord de tranzit al teritoriului rus pentru susţinerea misiunii NATO din Afganistan (până acum, 275 de zboruri au transportat în jur de 35.000 de oameni, iar reţeaua de cale ferată rusească a facilitat tranzitul a peste 10.000 de containere cu provizii). În plus, susţinerea Moscovei în Consiliul de Securitate pentru adoptarea unor rezoluţii „cu dinţi“ împotriva Iranului şi Coreei de Nord a fost decisivă. Progresul este de netăgăduit. Nici măcar recentul episod al spionilor ruşi „adormiţi“ nu tulbură acest bilanţ pozitiv. Însă toate acestea au un preţ.

Cea mai importantă victimă colaterală a acestui succes tactic este procesul de extindere a Alianţei. Astăzi nu mai este un secret faptul că războiul din august 2008, din Caucaz, a fost un foarte eficient mesaj de PR, îndreptat deopotrivă spre Georgia, dar şi spre Occident. „Eşecul NATO de a ajuta Georgia a developat atât riscurile pe care le presupune o viitoare extindere a NATO, dar mai ales lipsa de voinţă a Occidentului de a-i apăra pe noii aliaţi“, crede profesorul Anatol Lieven. O lecţie pe deplin înţeleasă şi la Washington. De-altfel, Administraţia Obama nu a afişat niciun moment convingerea ideologică a predecesorului său în virtuţile extinderii. În plus, Obama a înţeles imediat că extinderea spre Est nu are prea mulţi susţinători, nici măcar în Europa. Parisul şi Berlinul ezită şi astăzi să ofere garanţii credibile de securitate până şi membrilor care se află înăuntru (Statelor Baltice, Poloniei). Sunt Franţa şi Germania pregătite să apere Georgia? Puţin probabil. Pur şi simplu, o continuare a extinderii înseamnă pentru NATO „să muşte mai mult decât poate să mestece“. Totodată, este o factură geopolitică imposibil de suportat chiar şi pentru SUA. Preşedintele Eisenhower obişnuia să spună că „securitatea noastră naţională depinde de sănătatea sistemului nostru fiscal“. Or, supraextinsă, cu un deficit de 1.400 de miliarde de dolari, pentru SUA, asumarea unor angajamente de securitate suplimentare echivalează cu o sinucidere. Recent, secretarul american al Apărării, Robert Gates, avertiza că NATO se află în faţa unor deficite sistemice create de un stil de viaţă în Europa ultimului deceniu - absenţa investiţiilor în capacităţi de apărare colectivă. Anul trecut, din 28 de state membre, doar 5 erau în acord cu angajamentele politice asumate la nivelul Alianţei pentru a atinge pragul de 2% din PIB pentru apărare: Albania, Marea Britanie, Franţa, Grecia şi Statele Unite. Actuala criză nu va face decât să adâncească şi mai mult deficitele existente. Mai mult, este foarte posibil ca bugetele apărării să fie primele vizate de reduceri masive. Pe acest fond, dacă NATO integrează membri care nu pot fi apăraţi, efectul de bumerang ar putea merge până la discreditarea angajamentului de apărare făcut tuturor statelor membre.

Pe de o parte, predispoziţia SUA de a reveni la „bussines as usual“ în relaţia cu Moscova, arată tendinţa sa de a îmbrăţişa un fel de „realism kissingerian“, un realism care favorizează tranzacţiile cu marile puteri şi care pare să se subordoneze următoarei convingeri: „găseşte centrii cheie de putere din lume şi fă afaceri cu aceştia“. Problema este că, privilegiind o politică de tip „only Russia“, America pare să abandoneze interesele vecinilor din „străinătatea apropiată“.

Mai mult, deşi ar trebui judecată exclusiv din perspectivă utilitaristă, pe parcursul ultimelor luni, relaţia dintre Washington şi Moscova pare să fi devenit ea însăşi scop în sine. Este ceea ce reproşează actualei politici David Kramer, un fost înalt oficial al Administraţiei Bush. Pentru acesta, cea mai evidentă manifestare o reprezintă recomandarea din mai a preşedintelui Obama către Congres, prin care cerea reluarea procesului de ratificare a unui acord de cooperare nucleară cu Rusia (suspendat pe fondul războiului din 2008), motivând că „situaţia din Georgia nu mai trebuie considerată un obstacol“. Pe termen lung, o continuare a acestei atitudini nu poate decât să transmită Moscovei o acceptare tacită a „finlandizării“ străinătăţii apropiate.

„Oficialii americani au afirmat repetat că nu recunosc o sferă de influenţă rusească, dar acţiunile şi nonacţiunile spun mai mult decât cuvintele. Prin ignorarea statelor din regiune, administraţia cedează Moscovei tocmai o astfel de sferă“, crede David Kramer.

Pe de altă parte, însă, Washingtonul pare să fi înţeles că nervozitatea şi incertitudinea anumitor state situate pe flancul estic al NATO impun forme soft de reasigurare strategică. Insecuritatea lor provine preponderent dintr-o conştiinţă a vulnerabilităţii Alianţei, generată de absenţa voinţei politice din anumite capitale europene de a veni în apărarea noilor state membre. Este o lecţie pe deplin însuşită în 2003, când vechea Europă a blocat o iniţiativă prin care Washingtonul cerea NATO desfăşurarea preventivă de rachete Patriot pentru apărarea Turciei, în eventualitatea unui atac irakian. A fost momentul unei grave „crize de credibilitate“ a Alianţei. Se crease impresia „că unii aliaţi erau mai puţin doritori de a fi alături de ceilalţi la nevoie“, susţine Philip Gordon în cartea sa din 2004 - „Allies at War-America, Europe and the crisis over Iraq“.

Logica muşchetarilor fusese atunci zguduiă din temelii. Uneori, când unele state membre se îndoiesc de garanţiile Alianţei, ele apelează la acorduri bilaterale care vin să corecteze deficitul de încredere. Este şi ceea ce se întâmplă astăzi cu Polonia.

La sfârşitul lunii mai, în Polonia a sosit prima baterie de rachete Patriot, însoţită de un contingent de 100 de militari americani, ce vor staţiona pentru început în oraşul Morag, la 60 de km de frontiera Kaliningradului rusesc. De ce are nevoie Polonia de rachete Patriot? De cine se teme? Şi de ce Obama nu a anulat o iniţiativă a predecesorului său? Probabil că cel mai bun răspuns este oferit de Radoslaw Sikorski, într-un articol din 2007: „Americanii spun să nu ne facem griji, pentru că NATO ne va proteja, însă asigurările retorice sunt insuficiente. Aşa cum Holocaustul este o experienţă formativă chiar şi pentru evreii care sunt mult prea tineri să şi-l amintească, la fel şi Polonia este încă bântuită de memoria faptului de a fi luptat singură împotriva lui Hitler în 1939, în timp ce aliaţii noştri au rămas pe margine. Niciodată nu vom mai permite să ni se ofere garanţii de hârtie care nu sunt însoţite şi de capacităţi tangibile. Aşadar, dacă relaţiile cu Rusia s-ar deteriora, SUA trebuie să demonstreze că vor face pentru Polonia ceea ce fac pentru Japonia în eventualitatea unui conflict cu Coreea de Nord: consolidarea aranjamentelor formale de securitate şi desfăşurarea de baterii de rachete Patriot“.

PS: Şi totuşi, cum se poate caracteriza astăzi, la mai bine de 18 luni de la începutul mandatului Obama, relaţia dintre Washington şi Moscova? Prin două componente: deopotrivă resetare şi reasigurare strategică. „Suntem încă dedicaţi apărării aliaţilor noştri din NATO. Da, credem că avem o relaţie mai bună cu Rusia. Nu o vedem în termeni de sumă zero. Însă am vrea să ajungem la punctul în care securitatea dintre Rusia şi Vest, dintre Rusia şi Europa nu se mai află în mintea nimănui, în acelaşi fel în care securitatea dintre Germania şi Franţa nu se mai află în mintea nimănui. Acolo vrem să ajungem. Dar nu ne aflăm acolo. Ar fi nerealist ca, după 18 luni de relaţii bune, să ne imaginăm că nu ar mai trebui să fim preocupaţi de securitatea Europei. Deci articolul 5 rămâne important. Vrem să îi reasigurăm pe aliaţi că nu au de ce să se îngrijoreze“, a declarat recent Philip Gordon, unul dintre principalii arhitecţi ai politicii Administraţiei Obama faţă de Rusia. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22