Moştenirea lui Hugo Chavez

Eroul noii stângi latino-americane, învins de cancer, intră în panteonul select al liderilor „revoluţionari“.

Blamat de cei care au trebuit să părăsească ţara majoritar cu des­tinaţia Miami ca urmare a ins­ta­urării regimului său, în general din segmentul cu venituri ridicate al societăţii, Hugo Chavez este şi ado­rat de cei mai să­raci cetăţeni, care au beneficiat de pe urma politicilor sale şi care au fost mobilizaţi con­s­tant electoral de-a lun­gul celor 14 ani în care s-a aflat la putere.

Un mit al Americii Latine

Decesul lui Chavez, din data de 5 martie la ora locală 16.25, a fost urmat de declararea doliului na­ţional pentru 7 zile în Venezuela şi pentru 2-3 zile în alte 7 ţări (Cuba, Uruguay, Argentina, Ecu­a­dor, Bolivia, Brazilia, Iran), cor­pul defunctului fiind expus în Academia Militară din Caracas. Deja un mit pentru susţinătorii săi din America Latină, el va fi îm­bălsămat şi prezentat per­ma­nent publicului într-o vitrină de cristal într-un viitor „Muzeu al re­voluţiei“ (similar probabil celui din Havana). El se înscrie astfel într-o linie lungă de trupuri moar­te care au jucat un rol po­litic, neuitând legăturile făcute de unii analişti cu Eva Peron (vezi foarte interesantul volum pu­blicat de Katherine Verdery, Viaţa politică a trupurilor moar­te, Bucureşti, Ed. Vremea, 2006). Rolul său politic este acum acela de a asigura continuitatea re­gi­mului în absenţa sa. Succesiunea la putere a avut deja loc, vice-preşedintele Maduro depunând vi­neri, 8 martie, jurământul ca preşedinte printr-o decizie ne­constituţională, sancţionată însă de Curtea Supremă şi denunţată de opoziţie. Noi alegeri vor fi organizate pe 14 apri­lie. Care este însă moştenirea pe care o lasă re­gi­mul Chavez Ve­ne­zuelei, Americii La­­tine şi lumii?

Chavez a instituit un regim extrem de personalizat în­tr-un cadru de­mocratic, dar cu accente autoritare. Este con­si­de­rat un lider revoluţionar pentru că mare parte din proiectul său politic a vizat declarativ in­clu­derea celor mai săraci în corpul electoral, dar şi printre be­ne­fi­ciarii resurselor imense de petrol deţinute de Venezuela, estimate la 297 miliarde de barili. Politicile sale sociale, bazate pe profiturile obţinute din exploatarea pe­tro­lu­lui de către compania PDVSA, naţionalizată în 2001, au redus rata extremei sărăcii la doar 8,6% şi cea a sărăciei la 39%. Cu toate acestea, criticii regimului compară aceste cifre cu cele ob­ţinute de ţări cu mai puţine re­surse decât cele ale Venezuelei şi într-un context politic mai puţin antagonizat, concluzionând, ală­turi de creşterea ratei violenţei până la extrem, eşecul acestuia.

Modelul castrist

Ales de patru ori de concetăţenii săi (1998, 2000, 2006, 2012), deşi pentru ultimul mandat nu a mai depus jurământul, Chavez şi-a făcut debutul pe scena politică în mod similar cu mentorul său Fi­del Castro. Astfel, în februarie 1992, Chavez participa la o lo­vi­tură de stat ratată şi era con­damnat la închisoare, fiind eli­berat, ca şi Fidel, înainte de ter­men şi pornind la drum pentru a cuceri puterea politică. Chavez a urmat o cale democratică, în timp ce Castro nu a reuşit decât printr-o luptă armată, de gherilă. De altfel, şi opoziţia sa faţă de SUA intervine mai degrabă ca ur­mare a susţinerii Administraţiei ame­ricane a loviturii de stat împotriva sa din aprilie 2002. Ca şi Fidel Castro, deci, Chavez de­vine profund antiamerican la ni­velul retoricii. Deşi soldat el în­suşi, Chavez nu a folosit până la urmă armata în timpul regimului său decât în scopuri pacifice (mi­siuni sociale).

Dictatură pentru opoziţia de­mo­cratică, compusă şi din ră­mă­şi­ţele partidelor care au dominat spectrul partizan venezuelean pentru 40 de ani, în cadrul Re­gimului de la Punto Fijo (1958-1998), şi au dus la partidocraţia care a implodat odată cu alegerea primului outsider la preşedinţie în 1994, Rafael Caldera. Regim caracterizat şi de un stil populist sau neopopulist (melanj între po­litici neoliberale şi noi tehnici me­dia, legătura cu „poporul“ se făcea prin media, mai ales prin emisiunea sa duminicală Alo, Pre­sidente, în care rezolva „ime­di­at“ problemele celor care îl con­tactau), cu accente de caudillism, putere personalizată şi foarte puţin instituţionalizată. Exa­ge­ră­rile de toate tipurile erau folosite adesea de Chavez pentru a-şi por­tretiza adversarii, pentru a se pre­zenta şi mai aproape de „po­po­rul“ pe care îl apăra declamativ. Ideologic, regimul instaurat de Chavez începând cu 1999 a schimbat eticheta de bolivarism cu cea de socialism de secol XXI declarat în 2005, fiind marcat însă de decizii de orientare so­cialistă enunţate încă din primul său mandat. Simon Bolivar, li­de­rul sud-american al in­de­pen­den­ţei de la începutul secolului XIX şi idol al lui Chavez, a fost cel care a inspirat prima mişcare po­litică a liderului de la Caracas (MBR 200), precum şi proiectele sale de integrare regională al­ter­native celor susţinute de SUA (ALBA, CELAC etc.).

Succesul regimului Chavez a stat şi în incapacitatea opoziţiei, pen­tru foarte mult timp, de a se ralia în jurul unui proiect comun sau al unui candidat unic, lucru reuşit de abia la legislativele din 2010 şi la mult mai recentele ale­geri prezidenţiale din octombrie 2012. Deşi câştigate cu un scor confortabil de Chavez, candidatul opoziţiei unite a reuşit să obţină cel de-al doilea scor, de 44%. Pri­mul inamic redutabil al pre­şe­dintelui Venezuelei a fost însă can­cerul pe care l-a recunoscut în­cepând cu luna iunie 2011, când a fost operat de două ori în Cuba; alte două operaţii au avut loc în 2012 (în februarie şi de­cem­brie). Cuba a fost preferată pen­tru capacitatea de a menţine se­cretul în jurul situaţiei reale a li­derului.

Impactul în regiune

Important va fi şi impactul re­gi­mului iniţiat de Chavez pentru ţările aliate precum Ecuador şi Bo­livia, dar şi pentru Cuba, care de­pinde în mod direct de pe­trolul venezuelean. La nivel glo­bal, Chavez s-a prezentat drept o voce alternativă celei dominante în Americi, cea a SUA, şi drept un succesor veritabil al lui Fidel Castro. //

* * *

Constituţia Venezuelei din 1999, modificată ca ur­mare a alegerii lui Cha­vez, stipulează clar că, în cazul decesului preşedintelui, până la organizarea de noi ale­geri într-un interval de 30 de zi­le, îi preia rolul preşedintele Adu­­nării Naţionale (în prezent, Dios­dado Cabello). Cu toate aces­tea, vineri 8 martie, în ziua fu­neraliilor lui Chavez, a fost con­firmat în funcţie cel de­sem­nat de Chavez în decembrie 2012 drept succesorul său, vi­ce­pre­şe­dintele Nicolas Maduro. Cu oca­zia depunerii ju­ră­mân­tu­lui de pre­şedinte, Maduro şi-a de­sem­nat şi un vice-preşedinte, pe Jor­ge Arreaza, actual mi­nis­tru al Ştiinţei, Tehnologiei şi Ino­va­ţiei, tot un apropiat al fos­tului preşedinte, căci acesta es­te că­sătorit cu fiica cea mare a lui Hu­go Chavez, Rosa Virginia. Ni­co­las Maduro s-a declarat deja con­tinuatorul politicii cha­viste, actualul vice-preşedinte este de facto în control de la ple­carea lui Chavez în Cuba, în de­cem­brie 2012, pentru ultima sa operaţie. Fost ministru de Ex­ter­ne în perioada 2006-2011, Ma­duro a fost sindicalist în anii 1970-1980 şi înainte de acestea era şofer de autobuz. Alături de Chavez încă din 1992, Maduro este preferat în sondaje în mo­mentul actual, profitând şi de pe urma emoţiei populare ma­jore suscitate de decesul lui Cha­vez şi întreţinută de re­pre­zen­tanţii guvernului, pentru a o ca­naliza într-un rezultat fa­vo­rabil la alegeri. Ocolirea nor­melor le­gale şi legimitarea aces­tor de­ci­zii prin susţinerea ma­jorităţii sunt semne ale unui re­gim care va dori continuitatea cu linia im­pusă de Hugo Cha­vez.

De partea cealaltă a spectrului po­litic se anunţă o nouă can­di­da­tu­ră a lui Henrique Capriles din par­tea opoziţiei unite (Mesa de la Uni­dad Democratica). Ca­priles, ac­tu­al guvernator al sta­tului Mi­ran­da (din 2008), a pier­dut ale­gerile prezidenţiale din oc­tom­brie 2012 cu un scor foar­te bun, de 44%; asta după ce, la ale­ge­rile legislative din sep­tembrie 2010, MUD câştigase 47% din voturi. Ales pentru pri­ma dată în Con­gresul naţional ca reprezentant al COPEI – unul din cele două par­tide care au do­minat scena politică ve­ne­zu­e­leană timp de 40 de ani (1958-1998) –, Ca­pri­les era considerat de Chavez drept reprezentant al fostului regim partidocratic pe care acesta a încercat să-l demanteleze. //