Nabucco Vest și securitatea energetică a României

România trebuie să ia în viitorul apropiat decizii majore în ceea ce privește securitatea sa energetică, ţinând cont de contextul european şi global.

La 28 iunie a.c., consorțiul Shah Deniz II a anunțat selectarea propunerii Nabucco Vest drept ruta central-europeană pentru transportul gazului azer. Decizia este par­te a unui proces de licitație început la 1 octombrie 2011, în care sunt comparate me­ritele comerciale ale pro­iectelor concurente de ga­zo­duct din cadrul Coridorului Sudic de Gaz (CSG).

CSG este un concept stra­te­gic al Uniunii Europene lansat în 2008 ca răspuns la creșterea bruscă a pre­o­cu­pării pentru „securitatea energetică“ a statelor membre după primul „război al gazelor“ dintre Rusia și Ucraina (ianuarie 2006). CSG a încorporat ideea mai veche de a crea o legătură „nerusească“ între ba­zinul caspic și piețele europene, în numele diversificării surselor de import de energie și a căilor de livrare. Informal, proiectul Na­bucco a fost „nava amiral“ a CSG: con­ceput să transporte gaz natural caspic și din Orientul Mijlociu către Europa Cen­trală, Nabucco urma să se întindă 3.900 km din Azerbaidjan prin Georgia, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria și Austria, la o capacitate de 31 miliarde de metri cubi pe an (mmca).

Principala sursă de gaz vizată de CGS este gaziferul azer Shah De­niz, din largul Mării Caspice. Descoperit în 1999, zăcământul Shah Deniz are rezerve estimate de 1,2 trilioane metri cubi. Este operat de un consorțiu condus de companiile BP (25,5%) și Statoil (25,5%). Producția a de­marat în 2006, iar prima fază de dez­vol­tare furnizează în prezent circa 9 mmca. Dezvoltarea completă (Shah Deniz II) pre­supune investiții de peste 10 miliarde de dolari și urmează să suplimenteze pro­ducția cu 16 mmca începând din 2017. Din acești 16 mmca, 6 sunt deja rezervați pen­tru piața turcă, astfel că vor rămâne doar 10 mmca disponibili pentru export în UE – adică sub 2% din consumul anual de gaz natural al Uniunii Europene.

Din perspectiva acestei cifre, efortul ul­ti­mi­lor ani de mobilizare politico-diplo­ma­tică în jurul Nabucco pare disproporționat. De asemenea, pare să fi fost un efort ineficient, dat fiind că factorii dominanți care au configurat CSG, mai ales în ulti­mul an, au fost de natură comercială, nu geopolitică. Dar o astfel de percepție es­ca­motează ordinea cauzală corectă: de fapt, reducerea dimensiunilor fizice și strategice ale Nabucco este un efect al timoratului an­gajament politic și financiar al UE. Ati­tudinea ezitantă, fluctuantă și lipsită de unitate a puterilor vest-europene, dar și a guvernelor direct implicate în CSG nu a putut prevala în fața intereselor opuse ale Moscovei. Implicit, rezultatul a confirmat dominația structurală a Rusiei în afacerile energetice ale Estului Europei. În special șansele reduse ca Turkmenistanul, cu enor­mele sale zăcăminte de gaze naturale, să mai fie branșat la CSG printr-o con­ductă trans-caspică reprezintă un eșec al politicilor UE de securitate energetică.

Revenind la Nabucco Vest, vestea selecției sale ca posibilă rută central-europeană a fost anunțată cu satisfacție atât de con­sor­țiul Nabucco Gas Pipeline International GmbH, cât și de autoritățile române. Într-adevăr, în condițiile în care vechiul Na­bucco părea încă de la sfârșitul lui 2011 să-și fi pierdut definitiv ar­gu­men­tele comerciale, men­ți­ne­rea în cărți fie și a unei ver­siuni diminuate este o re­a­lizare importantă atât pen­tru consorțiu, cât și pentru țările de tranzit. Nabucco Vest urmează să conecteze granița turco-bulgară de terminalul austriac de gaz de la Baum­gar­ten printr-o conductă de 1.300 km și ca­pacitate inițială de 10 mmca (care poate fi crescută până la 23 mmca, pe măsura dis­ponibilității unor noi surse de gaz). De­sigur, Nabucco Vest va utiliza studiul teh­nic de fezabilitate și infrastructura juridică ale vechiului Nabucco – acord inter­gu­ver­namental, acorduri de suport tehnic la ni­vel național, autorizări, permise etc.

Semnificativ, anunțul selecției proiectului Nabucco Vest a fost făcut la două zile du­pă semnarea acordului interguvernamental dintre Baku și Ankara privind construcția ga­zoductului TANAP (Trans-Anatolia Pi­pe­line). TANAP ur­mea­ză a transporta 16 mmca, din care 10 vor fi destinați ex­por­tului în UE. TANAP este rezultatul unei decizii politice care elimină incertitudinea tranzitării Turciei de la est la vest – in­certitudine ce părea să paralizeze Co­ri­do­rul Sudic de Gaz. TANAP reflectă nu doar interesul mai vechi al Turciei de a deveni un veritabil hub energetic și de a-și re­duce dependența energetică față de Rusia, ci și interesul cumva surprinzător al Azer­baidjanului de a se implica în activități de transport și distribuție a energiei. Vechea supoziție că Baku va fi mulțumit să-și vân­dă hidrocarburile „la graniță“ se reflectă de altfel și în componența consorțiului Na­bucco, în care sunt reprezentate doar sta­tele de tranzit.

Odată decisă construcția gazoductului TANAP, partenerii consorțiului Shah De­niz II urmează să hotărască până în mai 2013 alocarea celor 10 mmca disponibile pentru piețele europene între două pro­iecte care mai sunt încă în cursă: 1) Na­bucco Vest; 2) TAP (Trans-Adriatic Inter­connector).

TAP este unul dintre vechii competitori din cadrul CSG. Planul este de a tranzita Grecia, Albania și Marea Adriatică, până în sudul Italiei. Principal acționar este Statoil (45,5%) – care este și partener în consorțiul Shah Deniz II – alături de EGL (Elveția, 45,5%) și E.ON Ruhrgas (Ger­mania, 15%). Capacitatea proiectată a con­ductei este de 10 mmca, scalabilă la 20 mmca, iar costul estimat este de 1,5 mi­liarde de euro.

Alături de interconectorul ITGI (Turcia-Gre­cia-Italia), TAP a fost multă vreme unul dintre rivalii Nabucco din interiorul Coridorului Sudic de Gaz. În fapt, com­petiția dinăuntrul CSG pentru cantitățile mici de gaz promise de Shah Deniz II a fost un factor de eroziune a proiectului Na­bucco. Între timp, ITGI a fost eliminat din cursă: în ianuarie 2012, a fost exclus din licitație din cauza îndoielilor că DEPA – partnerul grec al interconectorului, ală­turi de Edison (Italia) – va fi fost capabil să-și îndeplinească obligațiile financiare.

Desigur, Nabucco s-a confruntat și cu o redutabilă opoziție „ex­ternă“. Astfel, sub asaltul po­litic orchestrat de Moscova prin contra-proiectul South Stream, guvernele implicate în Nabucco au cedat rând pe rând, alăturându-se inițiativei Gaz­prom, formal sau informal. Bu­cu­reș­tiul, de exemplu, a făcut-o informal în toam­na lui 2010, când și-a manifestat fără tact disponibilitatea de a substitui Sofia în South Stream, pe fondul divergențelor con­juncturale dintre guvernul bulgar și Gaz­prom. În realitate însă, South Stream nu pare a fi un proiect de gazoduct bona fide, ci un instrument politico-diplomatic prin care Moscova exercită un abil ames­tec de seducție și coerciție în scopul „dis­ciplinării“ Ucrainei și al descurajării com­petitorilor de talie, de tip Nabucco. Din acest punct de vedere, soluția TANAP-Na­bucco Vest este un compromis acceptabil și pentru Moscova, atât prin capacitatea sa moderată, cât și mai ales prin po­tențialul neglijabil de a coopta Turk­me­nistanul în Coridorul Sudic de Gaz.

Comparând șansele relative ale pro­pu­ne­rilor Nabucco Vest și TAP, cea dintâi are perspective net superioare. În vreme ce avantajul competitiv al TAP vine din in­te­resul dublu al companiei Statoil de a con­trola atât producția, cât și vânzarea ga­zului din Shah Deniz II, TAP nu este nici pe departe un plan la fel de bine elaborat precum Nabucco Vest: nu se află într-un stadiu avansat de obținere a acordurilor și permiselor necesare din punct de vedere legal și se adresează pieței italiene, care are oricum ample posibilități de di­ver­si­ficare a importurilor de gaz natural. Pe de altă parte, Nabucco Vest păstrează încă valoarea strategică a alimentării cu gaz a țărilor central și est-europene, mult mai dependente de Gazprom - și astfel forțate să accepte prețuri considerabil mai mari - decât cele din Apusul Europei; în plus, are drept clienți anunțați companiile germane RWE (care este și parteneră a consorțiului Nabucco) și BayernGas.

Date fiind perspectivele net superioare ale proiectului Nabucco Vest, România va fi, foarte probabil, traversată de un gazoduct ce va transporta gaz caspic către Europa Cen­trală. Nabucco Vest va continua con­ducta TANAP și va livra, începând cu 2017-2018, aproximativ 10 mmca de gaz natural azer. Teritoriul României va fi tran­zitat pe o lungime de 470 km. Investițiile în infrastructură și logistică ar urma să ajungă la 1,5 miliarde de euro. Alte be­ne­ficii vor fi taxele de tranzit, locurile de muncă create, dar mai ales cantități su­ficiente de gaz azer pentru a substitui ac­tualele importuri ale României din Rusia, dintre cele mai scumpe din Uniunea Euro­peană.

Bucureștiul importă în prezent circa 3 mmca de gaz natural ru­sesc, pentru care plătește un preț de peste 500 de dolari/mia de metri cubi. Producția internă în 2011 a fost de 11 mmca, însă tendința este de declin continuu. Între 2001 și 2011, producția autohnonă anuală de gaze naturale a scăzut cu 2,5 mmca. În același timp, atât pentru gaz, cât și pentru petrol, necesarul economiei românești va crește în 2020 cu peste 20% față de 2010. Deja jumătate din această creștere poate fi pusă pe seama intrării în funcțiune a recent finalizatei centrale de generare a elec­tri­cității pe gaz natural de la Brazi, a com­pa­niei Petrom. Aceste tentințe opuse fac ca, în lipsa altor măsuri, Nabucco Vest să nu poată oferi României decât un respiro de câțiva ani, la finele deceniului în curs.

România trebuie să ia în viitorul apropiat decizii majore în ceea ce privește se­cu­ritatea sa energetică. Trebuie oprit de­cli­nul producției autohtone de hidrocarburi, ceea ce necesită investiții considerabile de ordin tehnologic. Apoi, este nevoie de in­vestiții mari pentru creșterea capacității sistemului energetic național de a prelua contribuția crescândă a energiilor re­ge­ne­rabile. „Rețelele inteligente“ și capacitățile necesare de echilibrare sunt însă foarte cos­tisitoare. Mai departe, este necesară dez­voltarea unor noi zăcăminte de petrol și gaze naturale, inclusiv de tip ne­con­vențional. Avem nevoie de dezbateri lu­cide și informate despre potențiala pro­ducție de gaze de șist și despre posibila ex­ploatare comercială a zăcămintelor de gaz din platoul continental al Mării Negre.

Începând cu 2005, producția americană de gaze de șist a produs o veritabilă re­vo­luție pe piețele globale de energie. Din 2009 încoace, producția de gaz a SUA este an de an mai mare decât cea a Rusiei. Mari cantități de gaz natural lichefiat (GNL) des­tinate inițial pieței americane au fost re­direcționate în ultimii ani către Europa Occidentală, cu efectul unei su­praoferte de gaz și al unei scăderi a pre­țului gazului în tranzacțiile bursiere de tip spot. Acest fapt a afectat serios relațiile re­ciproc avan­tajoase consolidate vreme de decenii între Gazprom și marile companii energetice germane, italiene și franceze, bazate pe contracte de termen lung (20-25-30 de ani), în condițiile în care tran­zacțiile de tip spot se mențin de mai mulţi ani la circa jumătate din preț prin astfel de contracte.

Societatea românească va trebui să ex­plo­reze cu prudență posibilitatea utilizării unor tehnologii ce s-au dovedit atât de productive în America de Nord. Ac­cep­ta­bilitatea socială și sustenabilitatea eco­lo­gică a unor potențiale exploatări de gaz de șist vor rămâne condiții decisive – pre­su­punând că România dispune într-adevăr de astfel de resurse, a căror prezență este în prezent doar presupusă. Recente studii academice germane și britanice arată că industria extractivă dispune de bune prac­tici, care pot asigura securitatea socială și ecologică a exploatărilor de gaz prin frac­turare hidraulică, într-un cadru de re­gle­mentare și monitorizare riguroasă.

În ceea ce privește politica energetică ex­ternă a României, Nabucco Vest face inu­tile proiecte fanteziste precum AGRI (In­ter­conectorul Azerbaidjan-Georgia-Ro­mâ­nia), transformat în mod nejustificat într-o prioritate a strategiei energetice na­ționale. În primul rând, conceptul AGRI miza tot pe producția disponibilă a zăcă­mântului Shah Deniz II; acum știm că aceasta va fi transportată prin TANAP. În al doilea rând, instalațiile necesare de li­chefiere (în portul georgian Kulevi) și de regazificare (în portul Constanța) ar avea un preț prohibitiv. În al treilea rând, ca­pacitatea României de a utiliza un ter­minal de regazificare de la Constanța pen­tru a beneficia de comerțul internațional cres­când cu gaz lichefiat este dramatic re­dusă de opoziția Turciei față de orice ini­țiativă de suplimentare a traficului deja con­gestionat prin Bosfor cu cargouri de GNL.

În fine, dintr-o perspectivă strategică, di­plomația economică românească trebuie să elaboreze un plan prin care enormele descoperiri de gaze naturale din Me­di­te­rana de Est, în apropierea coastelor Is­raelului și Ciprului, pot constitui o sursă alternativă de import pentru România. Tur­cia are oricum ambiția de a-și dezvolta portul mediteranean Ceyhan într-un hub energetic de talie mondială, iar traversarea Anatoliei cu un gazoduct de la sud la nord este mai scurtă decât cea de la est la vest.

* Radu Dudău este conferențiar la Universitatea din București şi director executiv al Romania Energy Center.