Pe aceeași temă
Lipsa serviciilor de 5 stele (a infrastructurii de apărare colectivă) şi pentru flancul estic poate fi interpretată în fapt ca absenţa voinţei politice de a veni fiecare în apărarea celuilalt.
Alianţa se află în plină dezbatere privind elaborarea unui nou concept strategic. În urmă cu două săptămâni, pe piaţa ideilor euroatlantice s-a consumat poate cea mai importantă secvenţă a acestui proces: prezentarea recomandărilor grupului de experţi coordonat de arhitecţii primei extinderi a NATO spre est - Madeleine Albright şi Ronald Asmus. În acest context, una dintre recomandările pivot a fost legată de reasigurarea strategică a flancului estic prin elaborarea de planuri de apărare prudentă, consolidarea unei reţele defensive de porturi şi aeroporturi, dar şi operaţionalizarea Forţei de Răspuns a NATO. Şi totuşi, de unde această nevoie?
Decăderea unei alianţe
Adevărul incomod este că, de facto, NATO seamănă tot mai mult cu un hotel, în care anumiţi „clienţi“, situaţi în aripa vestică, se bucură de un confort de 5 stele, pe când ceilalţi, situaţi mai la est (şi foarte aproape de „concurenţă“- de Rusia) primesc servicii de numai 2 stele. Şi toate acestea într-un „hotel“ în care, din punct de vedere contractual, toţi clienţii ar trebui să fie beneficiarii unui tratament egal. De la est la vest, disconfortul este notabil şi contrastează prin absenţa serviciilor, a logisticii şi a infrastructurii care să ofere aparenţa unui sentiment de confort (geopolitic). De remarcat că apartamentele din aripa estică sunt locuite de baltici, polonezi, cehi sau români.
Deşi extinderea Alianţei şi a garanţiilor sale de securitate a început cu mai bine de 13 ani în urmă, nici până astăzi noile state membre nu au devenit beneficiarele serviciilor de care se bucură nucleul tradiţional al membrilor. Nu există planuri defensive sau infrastructură de apărare colectivă pe teritoriul lor. Mai mult, exerciţiile şi antrenamentele militare comune, singurele momente de „team building“, care pot crea o cultură a experienţei colective, îmbibând staff-urile naţionale cu aceleaşi standarde şi practici şi forjând, în ultimă instanţă, un organism cu reacţii perfect coordonate, lipsesc. Câteva excepţii confirmă însă o regulă devenită măsura normalităţii, după sfârşitul Războiului Rece. 20 de ani ani mai târziu, NATO pare să fie un organism atrofiat, lipsit de supleţe şi flexibilitate, mai degrabă rigid şi anchilozat, decât predispus la reacţii de agilitate chirurgicală. Este ca o echipă de fotbal care a uitat să se mai antreneze, acumulând masiv în greutate, şi ai cărei jucători nu sunt obişnuiţi unii cu ceilalţi. Lipseşte tocmai „adezivul care îi face pe aliaţi să devină aliaţi“, crede Ronald Asmus. Rezultatul? Un organism lipsit de coerenţă, complet disfuncţional şi cu reacţii ad-hoc. În cele din urmă, absenţa exerciţiilor comune determină chiar o diminuare a expertizei comandamentelor regionale în planificarea şi derularea operaţiunilor de apărare colectivă. „Vrem să fim un club politic sau o alianţă militară în adevăratul sens?“, se întreba Radosław Sikorski (azi ministrul de Externe al Poloniei), în aprilie 2008. Este o întrebare care ţine chiar de natura Alianţei şi care, într-un fel, rezonează cu tragismul dilemei ontologice shakespeariene.
Frica de termite
Aparent, sursele acestui clivaj dintre Vechea şi Noua Europă se află în culisele negocierii prevederilor Actului Fondator NATO - Rusia (semnat în 1997) şi care guvernează şi astăzi relaţiile dintre cele două părţi. Atunci, diplomaţia rusă era hotărâtă să obţină angajamentul Washingtonului privind interzicerea desfăşurării de forţe convenţionale sau nucleare aparţinând NATO pe teritoriul viitorilor aliaţi. O altă ţintă a Moscovei era infrastructura catalogată drept ofensivă, ce ar fi urmat să fie dezvoltată de Alianţă. Din perspectiva Washingtonului, pretenţiile Moscovei erau imposibile. O acceptare ad-litteram a lor ar fi echivalat cu transformarea noilor state membre în aliaţi de mâna a doua, articolul 5 devenind o garanţie lipsită de conţinut şi un angajament de hârtie. În cele din urmă, s-a renunţat la staţionarea de forţe combatante permanente, oferind aparenţa unui NATO fără dinţi, singura măsură capabilă să reconcilieze Moscova. Totuşi, Actul Fondator - o mostră de ingeniozitate diplomatică - crea în mod conştient spaţiul pentru ca NATO să apere noile state membre, asigurându-se că există o suficientă „interoperabilitate şi integrare“ a infrastructurii lor naţionale în cea a Alianţei, ceea ce ar fi permis desfăşurarea imediată, în caz de urgenţă, a unei forţe NATO de reacţie rapidă de 20.000-40.000 de militari. Cuvintele „interoperabilitate“ şi „integrare“ camuflau aşadar intenţia negociatorilor de a moderniza o infrastructură defensivă difuză (porturi, aeroporturi) care, în caz de nevoie, ar fi putut găzdui o forţă de reacţie rapidă. Sugestivă este o scenă petrecută în martie 1997, între Madeleine Albright şi ministrul de Externe al Rusiei, Evgheni Primakov. Cei doi erau invitaţi la cină de către un alt înalt oficial american, context în care Albright ar fi spus că ar fi dorit să fie ea însăşi gazda cinei respective în casa sa din Georgetown, dacă nu ar fi fost invadată de termite. Chiar în acel moment, „exterminatorii“ se ocupau de eliminarea lor. „Aha“, a replicat Primakov. „Asemeni NATO, exterminatorii dvs. îşi desfăşoară acum infrastructura pe un teritoriu nou!“ „La fel cum NATO a făcut cu mult timp în urmă în Norvegia“, a replicat Albright. Şi totuşi, într-o regiune în care punerea în scenă înseamnă totul, Occidentul nu a speculat niciodată flexibilitatea pe care o avea pentru a implementa creativ şi prudent prevederile Actului Fondator. Oare de ce? Răspunsul este simplu: lipsa de solidaritate pe fondul hipersensibilităţii unor capitale mult prea corecte politic de a nu deranja eventualele „termite“.
Champs Elysée vs. Stare Miasto
Nevoia de reasigurare a statelor situate pe flancul estic a revenit în forţă pe agenda NATO din două cauze. Pe de o parte, este comportamentul recent al Rusiei, o putere pentru care forţa militară reprezintă un instrument de intimidare şi chiar de modificare a frontierelor în „străinătatea apropiată“. Aceste tendinţe au fost reflectate nu doar de invazia Georgiei, ci şi de manevrele militare din septembrie 2009, când forţele ruse s-au antrenat pe teritoriul Belarusului, simulând atacuri nucleare tactice asupra Varşoviei. Totodată, Rusia se poziţionează tot mai mult ca un actor cu o agendă revizionistă, urmărind să discrediteze „regulile jocului“ codificate pe parcursul anilor ‘90 şi care stau la baza arhitecturii de securitate europene.
Suspendarea Tratatului privind Nivelul Forţelor Convenţionale (CFE), doctrina Medvedev şi propunerea unui nou Tratat asupra securităţii europene sunt doar câteva dintre reflexele vădit anti-statu-quo ale Moscovei. Pe de altă parte, tot mai multe state din Europa Centrală şi de Est au început să se îndoiască de voinţa Vestului de a veni în apărarea lor în eventualitatea unei crize. „Această din urmă dimensiune este vina noastră, pentru că am promis să ne asumăm anumite măsuri de reasigurare strategică (o forţă de reacţie rapidă, printre altele) pe care niciodată nu le-am implementat. Aşadar, avem o criză de încredere.
În sine, elaborarea unui plan de apărare, la nivelul cartierului general al NATO, este importantă, dar nu rezolvă problema. Este, până la urmă, o simplă bucată de hârtie. El trebuie susţinut de capabilităţi tangibile. Polonia este mult mai preocupată de absenţa solidarităţii şi dacă angajamentele asumate chiar se vor materializa în eventualitatea unei crize“, ne-a declarat Ronald Asmus, unul dintre principalii consilieri ai Grupului Albright.
Dar criza Alianţei este încă şi mai profundă. Între flancul estic şi Vechea Europă s-a acumulat o veritabilă criză cognitivă. De pe Champs Elysée lumea se vede altfel decât dacă te-ai afla în oraşul vechi (Stare Miasto) din Varşovia. Recent, Pierre Lellouche (un înalt oficial francez) afirma: „rolul SUA în Europa suferă schimbări radicale. O evidenţă pare să inunde toată Europa: tutorele american nu mai există. Nici pentru Germania, nici pentru restul continentului“. La o distanţă de câteva luni, Radosław Sikorski parcă îi răspundea oficialului de pe Quai d’Orsay: „prezenţa politică şi militară a SUA rămâne elementul cheie pentru securitatea acestei părţi din Europa“. Simbolic, cele două discursuri developează un aspect esenţial: reasigurarea este importantă, dar nu se rezumă doar la planuri defensive prudente, la Rusia sau la infrastructura de apărare. Este o problemă de solidaritate. „Dimpotrivă, cu cât crezi mai mult în Vest şi în solidaritatea occidentală, cu atât mai puţin ai nevoie de infrastructură. Dacă nu crezi în Vest, atunci ai nevoie de semnale clare că forţele sale sunt pregătite să vină în apărarea ta. În ultimă instanţă, ingredientele cheie care asigură credibilitatea articolului 5 sunt voinţa politică şi solidaritatea“, ne-a spus Ronald Asmus. Cu alte cuvinte, exact dimensiunea care lipseşte din plin astăzi.
Sigur, sunt numeroşi cei care se întreabă cine sunt termitele care ameninţă flancul estic. Teama cea mare nu este legată de o agresiune în sens clasic, ci mai degrabă de conflictele induse care încearcă să speculeze fisurile din interiorul Alianţei. Balticii sunt îngrijoraţi că Moscova ar putea folosi prezenţa minorităţilor ruse de pe teritoriul lor, ca pretext pentru o incursiune militară limitată. Totodată, Polonia se teme că un eventual conflict între Rusia şi Ucraina ar putea afecta propria sa stabilitate teritorială. Pentru niciunul dintre aceste scenarii, NATO nu este pregătită să răspundă. La fel a fost şi în cazul Georgiei. Alianţa a fost deopotrivă paralizată şi oarbă. A fost momentul în care Varşovia şi-a pierdut încrederea în NATO.
„Just in case”
Raportul Albright este şi o puternică pledoarie pentru continuitate. Mulţi dintre noi ne facem asigurări „pentru orice eventualitate“, tocmai pentru a preîntâmpina cele mai negre scenarii. Cu acest lucru se ocupă şi Alianţa. Este facută pentru a ne pregăti pentru ziua în care speranţele şi aşteptările noastre sunt contrazise. Este prezentă pe piaţa asigurărilor de viaţă şi a serviciilor de securitate. Produsele sale oferă siguranţă colectivă. Într-o lume multipolară, potenţial haotică şi instabilă, în care balanţa de putere se îndepărtează de fundamentele sale euroatlantice, serviciile sale rămân pur şi simplu esenţiale. Misiunea sa poate fi rezumată astfel: „o asigurare de viaţă de modă veche. Aceasta a fost miza aderării şi integrării. Dacă lucrurile merg într-o direcţie oribilă, avem la dispoziţie legământul muşchetarilor - toţi pentru unul, unul pentru toţi. Securitatea, deopotrivă personală şi naţională, este precum sănătatea. Nu îţi pasă prea mult de ea până în momentul în care nu o mai ai. Iar când a dispărut, ei bine, atunci o să te preocupe al naibii de tare“, ne-a declarat John Hulsman, un cunoscut intelectual public.
Alianţa are şi astăzi aceeaşi misiune pe care o avea în momentul fondării sale (aprilie 1949): să protejeze libertatea şi siguranţa teritorială a statelor membre împotriva oricăror ameninţări de natură militară. Departe de a fi o structură anacronică, desuetă, Alianţa a fost permanent un răspuns pragmatic în faţă pericolelor lumii în care trăim. Simbolic, utilitatea sa este asemănătoare cu cea a unui departament de pompieri, dar specializat în stingerea incendiilor geopolitice: „ceea ce am învăţat secolul trecut, timp în care continentul s-a canibalizat de două ori, a fost că Europa este o imensă capcană de foc. Şi ce faci atunci când ai o zonă predispusă incendiilor şi care se mai şi află în preajma unui piroman cu un cazier solid? Construieşti un imens departament de pompieri. Aşa s-a născut NATO“, ne-a declarat Wess Mitchell, preşedintele CEPA - un influent think-tank din Washington. Atât timp cât sfârşitul istoriei şi lumea kantiană a păcii eterne rămân doar himere eseistice, niciun guvern responsabil nu poate exclude posibilitatea conflictului. „The show must go on!“
„Atât timp cât natura umană rămâne ceea ce este, atât timp cât istoria îşi continuă cursul său tragic, nu putem elimina necesitatea de a fi pregătiţi pentru război.“ (Robert Gates)
