Pe aceeași temă
Cu doi lideri care păreau de neclintit şi alţi 5 sub asediu, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, s-au schimbat definitiv. Numai că nu este clar în ce direcţie duce schimbarea. Revoluţia de iasomie din Tunisia a declanşat valul care mătură acum regiunea, dar impulsul hotărâtor a venit din Egipt, mai ales după plecarea lui Hosni Mubarak, un lider de un calibru politic internaţional net superior tunisianului Ben Ali. Dacă în Tunisia şi Egipt sunt elemente care pot cataloga mişcările drept revoluţii, cazul libian aminteşte mai degrabă de război civil. În Siria, deocamdată situaţia este neclară, justeţea cererilor economice este dincolo de îndoială în condiţiile în care economia siriană suferă de ani de zile, dar motorul protestelor par să fie moscheile cu simpatii militante. În Bahrein, tensiunile sunt vechi şi pun faţă în faţă populaţia majoritar sunită şi puterea sunită. În Iordania, cererile sunt predominant economice, nimeni nu a cerut pînă acum plecarea regelui. În Yemen, dictatorul Saleh era contestat deja cu mult înainte ca oamenii să iasă în stradă, pe un fundal economic mai sumbru decât în oricare dintre statele acum în tumult. Da, Nordul Africii şi Orientul Mijlociu se agită dar sursele de tensiune nu coincid întotdeauna.
Stabilitate versus democraţie
În comun este starea de fapt întreţinută multă vreme de puterile occidentale, în special de Statele Unite: linişte şi stabilitate contra democraţie. Un târg care poate s-ar fi dovedit în continuare de succes dacă lideri ca Ben Ali în Tunisia, Hosni Mubarak în Egipt ori Ali Abdullah Saleh în Yemen, ar fi trecut la reforme economice măcar parţiale, în condiţiile în care primul pas în stradă a fost făcut mai degrabă motivat acut economic şi mai puţin din cauza lipsei de libertăţi sociale. În schimb, în Libia, populaţia avea parte de educaţie şi servicii medicale gratuite, venituri, chiar dacă nu mari, dar sigure, deci nemulţumirea economică nu este tocmai un argument care să stea în picioare pentru cei care susţin că este vorba despre o revoluţie populară. În Libia este mai degrabă valabilă tensiunea intertribală şi desprinderea unor elemente nemulţumite din interiorul regimului Ghaddafi (lista liderilor auto-declaraţi ai rebelilor cuprinde în cea mai mare parte foşti miniştri), care vor acum puterea. În plus, spre deosebire de Egipt, în Libia nu este valabil sentimentul naţional şi nici nu existau surse, fie ele şi firave, de opoziţie civilă ca în Egipt.
Setea de democraţie din spaţiul arab este des invocată de presa occidentală şi de politicieni, care uită însă că protestatarii, peste tot, au menţionat doar căderea unui lider despotic şi au avut cereri economice. Până şi în Egipt, unde pentru continuitatea şi în final reuşita protestelor tinerii educaţi au avut un rol esenţial, cuvântul democraţie nu a fost strigat de la început. Pe 25 februarie tinerii egipteni adunaţi în piaţa Tahrir au strigat iniţial că vor luptă anticorupţie şi condiţii economice mai bune, apoi au cerut plecarea lui Hosni Mubarak şi abia ulterior s-au coagulat cererile pentru un sistem politic democratic. La fel în Tunisia. Protestele din lumea arabă au evident ca bază tinerii, ceva mai educaţi decât părinţii lor. Este o generaţie a internetului şi a contactului, fie el şi doar de departe cu ideile occidentale, în special prin cultura pop vestică. Dar asta nu înseamnă că arabii ieşiţi pe străzi din Egipt până în Yemen, cer democraţie occidentală. Este vorba despre o populaţie tânără care este cel mai puternic afectată de economii încremenite, dezechilibrate şi profund erodate de corupţie, care face să ajungă averi uriaşe la o mână de oameni. Premisa valabilă în Europa de Est şi Balcani că democraţia aduce stabilitate, nu a fost aplicată şi în Orientul Mijlociu. Aşa cum a demonstrat-o istoria (în cazul Hamas de exemplu) alegerile democratice deschid tuturor calea spre spaţiul politic, inclusiv mişcărilor militante islamice care ar putea închide uşa în nas intereselor economice americane de exemplu şi s-ar orienta spre state ca China.
Umbra islamului militant
O trăsătură comună revoltelor arabe, cu excepţia Libiei şi Tunisiei, este prezenţa islamului militant. Acolo unde guvernele au eşuat iar şi iar, ani la rând, acolo unde guvernele au fost absente, mişcările islamice au construit şcoli, spitale şi drumuri, au oferit educaţie şi chiar au pus la punct bănci islamice. Aşa au reuşit să câştige, în unele locuri, simpatia populaţiei uitate de regimurile la putere. În cazul Egiptului, Frăţia Musulmană nu a declanşat protestele şi nici nu a fost apoi în prima linie, dar a sesizat momentul mai bine decât vechile partide de opoziţie, şi a ieşit din umbră, ca să se afirme ca forţă politică reformistă şi moderată, evident un discurs destul de greu de crezut de vreme ce sloganul său rămâne „islamul e soluţia”. În Bahrein, islamul joacă un rol esenţial pentru că majoritatea şiită este condusă de o familie sunită, iar Iranul a fost şi acum şi în trecut, în mod constant acuzat că alimentează tensiunile din Bahrein. De altfel, după revoluţia islamică din 1979, ayatollahul Khomeini a vorbit despre o posibilă alipire a Bahreinului şiit la proaspăta republică islamică iraniană. În Siria, centrele islamice sunite nu sunt străine de protestele din ultima vreme, pornite imediat după o slujbă de vineri ţinută de clericul Yussef al-Qaradawi. Familia Asaad (care nu e sunită ci alawită) şi partidul Baath au o istorie de conflict cu islamul militant, în special cu ramura siriană a Frăţiei Musulmane, aflată acum într-un fel de semi-clandestinitate, şi care nu a uitat masacrul ordonat de Hafez, tatăl lui Bashar al Assad, la Hama în 1982. O revoltă de proporţii mult peste protestele de astăzi, a izbucnit atunci alimentată de Frăţia Musulmană, în Hama, o redută a islamului militant sunit. Atunci, Hafez al Assad aproape a ras Hama de pe faţa pământului.
Organizaţia nu a dispărut niciodată din subteranele Siriei şi s-a hrănit din nemulţumirile în special economice ale populaţiei. Încercările de reforme de acum câţiva ani, ale preşedintelui al-Asad au fost blocate în special de elemente militare din interiorul regimului. Rămâne de văzut dacă promisiunea de reluare a reformelor va stinge punctele de fierbere a protestelor şi vor contracara influenţa Frăţiei Musulmane siriene. Interesant este că în Egipt, Libia şi Siria, cu puţin timp înainte şi chiar în perioada scursă de la declanşarea protestelor, au fost eliberaţi numeroşi militanţi islamişti şi membri ai Frăţiei Musulmane (în cazul Egiptului şi Siriei) şi ai Grupului Libian Islamic de Luptă. NU este clar cine şi de ce a procedat aşa în cazul Egiptului şi Siriei.
În Egipt, o serie de analişti locali liberali spun că a fost vorba despre elemente din interiorul regimului care doreau plecarea lui Hosni Mubarak. În Siria nu au existat comentarii oficiale după recenta eliberare din închisoare a peste 200 de membri ai Frăţiei Musulmane, potrivit unei organizaţii umanitare siriene cu sediul al Londra. În Libia, explicaţia pentru faptul că Muammar Ghaddafi a început înainte de revoltele de stradă să scoată din închisorile unde îi aruncase pe membrii Grupului Libian Islamic de Luptă, este că ar putea să îi folosească pe islamişti într-un război al atentatelor cu puterile europene care l-au pus cu spatele la zid. Dar, în celelalte ţări, rămâne întrebarea, ce rol are acum în proteste şi ce rol va juca islamul militant în vidul pe care îl pot lăsa în urmă liderii contestaţi în spaţiul arab?
Carmen Gavrilă este corespondent diplomatic Radio România
