Noile periferii ale NATO si UE

Nicolae Filipescu | 22.10.2008

Pe aceeași temă

In urma prabusirii comunismului, liderii po­litici din Statele Unite si din Europa Oc­ci­dentala au fost obligati sa elaboreze o noua strategie fata de tarile din Europa Est-Centrala si fata de republicile inde­pendente desprinse din fosta Uniune So­vie­tica. Ideea expansiunii NATO si a Uniu­nii Europene in spatiul fost-comunist a pro­vocat dispute inversunate in capitalele oc­cidentale.

Obiectivele principale ale extinderii spre Est au fost consolidarea noilor regi­muri democrate, asigurarea stabilitatii in ju­matatea de est a continentului euro­pean prin rezolvarea inerentelor conflicte etno-nationaliste din regiune si ancorarea noilor membri la structurile de securitate oc­cidentale. In paralel, Alianta Nord-At­lan­tica, subit lipsita de inamicul principal si estompata de implozia comunismului si de destramarea URSS, s-a reanimat prin ex­tinderea umbrelei protectoare asupra noilor membri si prin asumarea unor noi res­ponsabilitati in Balcani si in afara zonei europene.

Pentru democratiile occidentale, ca si pen­tru noii membri, extinderea NATO si a UE au avut consecinte politice si strate­gi­ce extrem de benefice. O asemenea rea­li­za­re de importanta istorica ar fi fost mult mai dificila acum.

La inceputul anilor ’90, Casa Alba si De­partamentul de Stat, considerand ca UE era incapabila sa ghideze procesul de extindere a comunitatii in Europa de Est, au preluat initiativa, au admis noi membri in NATO, i-au stimulat sa adopte reforme li­beralizante si le-au facilitat incorporarea ul­terioara in UE.

In urma extinderii NATO si UE, co­mu­ni­tatea democratiilor euro-atlantice si-a creat o noua “frontiera” in zona de sud-est a Europei. Nepregatiti si relativ dezbi­nati, liderii occidentali au fost incapabili sa elaboreze o strategie clara fata de noii ve­cini de la periferie. Acutizarea conflic­te­lor “inghetate” din fosta URSS si mai ales evenimentele recente din Georgia au demonstrat incapacitatea UE si NATO de a reactiona coerent la provocarile initiate de adversari in regiunile periferice ale or­ga­nizatiilor respective.

 

O noua strategie

 

In urma aderarii Romaniei si Bulgariei la UE, majoritatea liderilor occidentali au cre­zut ca extinderea estica a comunitatii a fost completata. Singurul obiectiv, inca nerealizat, era incorporarea tarilor din Bal­ca­nii de Vest, o evolutie considerata a fi inevitabila. Conform aspiratiilor initiale, de­­mocratiile euro-atlantice si-au extins zona de securitate in Europa de Est pana la o noua “granita”, care se intinde de la Ma­rea Baltica, la nord, la Marea Neagra, in sud. In mod neasteptat, doua state des­prin­se din fosta Uniune Sovietica, Ucraina si Georgia, au solicitat admiterea in NATO si UE. O respingere categorica a noi­lor solicitanti ar fi contrazis principiile ori­ginale ale structurilor de securitate euro-atlantice, care afirma ca fiecare stat este indreptatit sa-si aleaga independent aliantele.

In consecinta, Statele Unite si Europa au fost obligate sa-si reconsidere atitu­di­nea fata de noii aspiranti din zona Marii Ne­gre si din Caucaz. In urma unor dez­ba­teri interne, s-a convenit ca angrenarea acestor state in familia democratiilor euro­pe­ne a devenit importanta pentru extin­de­rea zonei de stabilitate de-a lungul peri­fe­ri­ei sudice a UE, pentru controlul unui co­ri­dor important de import energetic din ba­zinul Marii Caspice spre vest si pentru re­de­finirea relatiilor strategice cu statele din Asia Centrala si din Orientul Mijlociu.

In trecut, admiterea noilor candidati in NATO a fost frecvent urmata de accep­ta­re in UE. Pentru noii vecini, acest parale­lism nu mai este considerat nici urgent, nici obligatoriu. Aderarea la NATO ar con­feri noilor membri o garantie de securitate extrem de valoroasa, fara sa creeze pre­siuni la Bruxelles ca sa fie admisi si in UE. In viitorul apropiat, Uniunea Euro­pea­na va fi extrem de ocupata cu inte­gra­rea noilor aderenti din Europa Est-Cen­tra­la, cu consolidarea institutiilor comuni­ta­re si cu definirea configuratiei politice vii­toare a Comunitatii.

 

Relatiile cu Rusia

 

In decursul extinderii NATO si UE spre Est, liderii celor doua organizatii au fost deosebit de prudenti ca sa nu desta­bi­lizeze tarile din noua vecinatate, care nu fusesera incluse in reprizele anterioare ale extinderii. Evitand sa specifice obiec­ti­vul unui anumit perimetru de securitate “fi­nal”, ei au semnalizat clar ca statele “din afara” vor continua sa fie considerate ca viitori membri, asociati sau parteneri. Aceasta propunere de cooperare, an­gre­na­re si respectare a intereselor nationale a vecinilor a fost oferita si Moscovei, in spe­ranta ca Rusia va adopta un regim de­mo­cratic, ca se va orienta spre Vest si ca va deveni un adevarat partener, aliat sau chiar un membru important al comunitatii euro-atlantice.

NATO si-a reorganizat capacitatea mi­li­tara, si-a reformulat declaratiile oficiale si a emis multe mesaje directe ca sa asi­gu­re Kremlinul ca nu are intentii ostile fata de Rusia. Fara a putea prevedea evo­lu­tia politica din Rusia, liderii occidentali au propus in repetate randuri amplificarea cooperarii multilaterale cu Moscova, au in­­­cercat sa stimuleze o convergenta a in­te­re­selor de securitate si au sugerat orga­ni­za­rea unor exercitii militare comune cu Rusia.

Eforturile considerabile ale occi­dentali­lor de a angrena Moscova, neprimind ras­puns, au esuat. Presedintele rus Vladimir Putin si cei din anturajul lui au respins ofer­tele de parteneriat, au denigrat “inten­tii­le perfide” de expansiune ale NATO si UE in vecinatatea Rusiei si au incercat sa paralizeze functionalitatea institutiilor eu­ro-atlantice. In acelasi timp, ei au insistat ca Moscova trebuie sa fie consultata ina­inte de luarea in calcul a oricaror decizii in probleme de securitate si ca interesele na­tionale ale Rusiei trebuie sa fie respec­ta­te. Putin s-a impotrivit cu inversunare expansiunii NATO si UE spre Est, a pro­mo­vat un nationalism dur cu tonalitati anti­oc­cidentale si, contrar unor promisiuni an­te­rioare, a insistat sa perpetueze pre­zen­­ta militarilor rusi in tarile cu conflicte “in­­ghetate” din vecinatatea Federatiei Ruse.

Revolutiile democrate din Ucraina si Georgia au fost considerate de cei de la Krem­lin evenimente nocive si primej­dioa­se care trebuie sa fie combatute. Propa­gan­da oficiala a conducerii de la Moscova a calificat evolutia democrata a celor doua foste republici sovietice ca fiind re­zul­tatul interventiilor perfide ale puterilor occidentale in procesele electorale din tarile din vecinatatea Federatiei Ruse. Dupa parerea liderilor de la Moscova, aceste state trebuie sa ramana in sfera de influenta a Rusiei.

In baza unor perceptii reale sau ima­gi­na­re de umilire nemeritata, Rusia se con­si­dera ca o fosta supraputere fortata de interese externe ostile sa plonjeze intr-o perioada postimperiala degradanta. Mos­cova nu accepta sub nicio forma sa fie tratata ca un participant minor in relatiile cu SUA sau UE sau sa fie considerata un oarecare pretendent pentru aderare la structurile de securitate occidentale. Lide­rii actuali de la Moscova considera ca Ru­sia este o putere euro-asiatica indepen­den­ta care, “in mod natural” aspira sa-si re­sta­bi­leasca dominatia in vecinatate si care ofera altor state un model de dez­vol­tare au­toritarist-capitalist ca o alternativa pre­fe­rabila fata de liberalismul demo­cra­tic.

 

Razboiul din Georgia

 

In august 2008, armata rusa a invadat Georgia prin Osetia de Sud si Abhazia, a bom­bardat infrastructura economica, ci­vi­la si militara a tarii si a recunoscut oficial si “permanent” independenta celor doua pro­vincii separatiste. Paradoxal, devas­ta­rea Georgiei a fost justificata de Moscova ca o operatie de “mentinere a pacii”, me­nita sa curme “genocidul”, “masacrele” si “purificarea etnica” initiate “fara pro­vo­ca­re” de guvernantii de la Tbilisi in Osetia de Sud. Propaganda oficiala de la Mos­co­va a utilizat aceeasi terminologie ca cea a liderilor occidentali in 1999, cand au bombardat Serbia, si in 2008, cand au re­cu­noscut independenta provinciei Kosovo.

In realitate, guvernantii rusi au pregatit invazia Georgiei cu multe luni inainte, i-au provocat pe liderii georgieni si au asaltat un stat vecin mult mai mic cu tancuri si ve­hicule blindate, cu bombardamente aerie­ne si cu interdictii navale.

Devastarea Georgiei de catre fortele armate ruse a alarmat celelalte state ve­ci­ne desprinse din fosta Uniune Sovietica, a sugerat ca Rusia, condusa de Vladimir Putin si Dimitri Medvedev, nu inten­tio­nea­­za sa respecte integritatea teritoriala a ve­ci­nilor si a demonstrat ca, in prezent, NATO este incapabila sa apere statele ca­re aspira sa devina membre ale Alian­tei.

Agresiunea Rusiei in Georgia a starnit dezbateri aprinse in NATO si in UE si i-a fortat pe liderii respectivi sa reevalueze politica fata de Moscova. Unii lideri din Statele Unite, din Marea Britanie si din Eu­ropa Est-Centrala au insistat ca organi­za­tii­le respective trebuie sa ia masuri con­crete de “pedepsire” a Rusiei pentru inva­darea si devastarea Georgiei, ca sa des­cu­rajeze incursiuni viitoare in alte tari vecine si ca sa contracareze perceptia unei victorii strategice pentru Moscova. Altii au sugerat ca ostracizarea si izolarea internationala a Rusiei, de exemplu prin excluderea din grupul democratiilor in­dus­tria­lizate G8, prin prevenirea aderarii Rusiei la OMC si prin admiterea prompta a Georgiei si Ucrainei in programul de pre­gatire pentru accesiune la NATO, nu ar modifica semnificativ comportamentul re­gimului de la Moscova, ar inaspri re­la­tiile cu Rusia si, regretabil, ar initia un nou Razboi Rece si o noua cursa a inar­ma­rilor.

In loc sa calmeze agresivitatea Rusiei, con­damnarea invaziei din Georgia, defi­ni­ti­varea acordului pentru instalarea unor rachete in Polonia si contramandarea ma­ne­vrelor militare comune NATO-Rusia i-au iritat pe liderii de la Moscova. Militarii rusi au alungat mii de georgieni din Osetia de Sud si din Abhazia. Medvedev a declarat ca protectia cetatenilor rusi, asigurarea dem­nitatii lor si protejarea intereselor de afaceri ale Rusiei oriunde in lume repre­zinta o prioritate majora a guvernului de la Moscova. In septembrie 2008, el a tri­mis vase militare si avioane de bombar­da­ment in Venezuela, la invitatia prese­dinte­lui antiamerican Hugo Chavez.

 

Slabiciunea militara a UE

 

Acum zece ani, proiectul denumit Po­li­ti­ca de Aparare si Securitate Euro­pea­­na a fost lansat cu surle si trambite. Li­derii UE au afirmat ca intentioneaza sa dezvolte o capacitate militara redutabila. Ei au promis ca, pana in 2003, vor avea la dispozitie o Forta de Reactie Rapida cu un contigent de 60.000 de militari in­struiti, echipati si pregatiti sa intervina ra­pid oriunde in lume. Proiectul nu s-a ma­te­rializat nici pana astazi.

Esecul tentativelor de a crea o armata eu­ropeana puternica, dependenta ener­ge­tica fata de Rusia si lipsa de coeziune in­­tre “vechea” si “noua” Europa i-au impiedicat pe reprezentantii UE sa adopte o postura ferma in problema incursiunii militare ruse in Georgia si fata de nerespectarea de catre trupele ruse a acordului de sis­ta­re a ostilitatilor semnat de presedintii Nico­las Sarkozy si Dmitri Medvedev.

 

Consecinte defavorabile

 

Liderii Uniunii Europene au demarat un program intens de reevaluare a rela­tii­lor cu Rusia. Pentru prima oara, cele 27 de tari membre ale UE au fost de acord ca Uniunea sa condamne public Fede­ra­tia Rusa pentru agresiunea din Georgia si sa nu recunoasca independenta provin­cii­lor separatiste georgiene. S-a creat o ati­tu­dine de convergenta comunitara cu pri­vi­re la majorarea cheltuielilor militare si la modernizarea capacitatilor militare ale Uniunii. S-a preconizat luarea unor ma­suri pentru reducerea dependentei comu­ni­tatii de importurile de hidrocarburi din Rusia. Statele Unite si UE au decis sa con­tribuie generos la reconstructia Geor­giei.

La intrunirea ministrilor Apararii din ta­rile NATO, din octombrie 2008, de la Lon­dra, se va lua in discutie problema apa­rarii membrilor organizatiei din vecina­ta­tea Rusiei. In trecut, nu se permitea dis­cu­ta­rea pericolelor militare din partea Rusiei deoarece erau considerate “provocatoa­re”. In urma agresiunii Rusiei impotriva Geor­giei, NATO a initiat planificari detalia­te pentru apararea Tarilor Baltice, pentru spri­jinirea Ucrainei si Georgiei in fata ame­nintarilor din partea Moscovei si pen­tru consolidarea capacitatilor militare din Eu­ropa de Est.

Se pare ca “victoria” Rusiei in Georgia a alarmat tarile din vecinatatea Federatiei Ruse, a mobilizat rezistenta democratiilor euro-atlantice si, in cele din urma, ar pu­tea avea consecinte defavorabile pentru re­gimul Putin-Medvedev.

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22