Pe aceeași temă
Intr-un interviu din Spiegel, istoricul de la Oxford, T. G. A., discută despre criza actuală din UE şi despre aparenta lipsă de pasiune politică a generaţiei Merkel/Sarkozy şi despre ameninţarea libertăţii de tip „Easy-Jet-Europa“.
SPIEGEL: Domnule profesor, să presupunem că Dvs. sunteţi doctor şi că Europa ar fi pacientul Dvs. Care ar fi diagnosticul Dvs.?
Timothy Garton Ash: Da, Europa este acum o femeie, de vârstă mijlocie, care a avut mai multe infarcte şi trece prin cea mai grea criză de sănătate din viaţa ei, care nu e neapărat necesar să sfârşească letal.
S: Ce face ca Europa să fie bolnavă?
G.A.: Criza poate avea urmări atât de grave, fiindcă marile motoare ale proiectului european nu mai funcţionează, sunt gripate. În acest proiect, politicienii au fost angajaţi cu trup şi suflet, cu amintirile proprii din vremea războiului, a ocupaţiei, a dictaturii şi a holocaustului, precum şi a perma-nentei ameninţări din partea URSS. Barack Obama împărtăşeşte gânduri de bunăstare, dar nu se mai implică aşa cum se implicau, altădată, alţi preşedinţi americani. RFG a fost timp de 40 de ani un puternic motor al unităţii Europei, dar azi, ea nu mai este aşa ceva. Şi pe deasupra, mai avem şi o criză datorată unei uniuni monetare superficial gândite.
S: Dar nu putem imputa generaţiei Obama-Sarkozy-Merkel că nu a avut aceeaşi biografie ca Mitterand şi Kohl.
G.A.: Imputa, nu, dar de remarcat putem. Eu am sperat întotdeauna că anul 1989 va reprezenta un puternic imbold.. Pentru că de atunci s-a văzut că o generaţie de milioane de oameni a trăit dictatura pe propria piele. Angela Merkel este unul dintre ei, dar ea nu pare să fi tras prea multe învăţăminte din acest fapt.
S.: Ce învăţăminte ar fi trebuit să tragă?
G.A.: Forţa de convingere. Dacă Angela Merkel, la începutul crizei, s-ar fi adresat naţiunii germane şi i-ar fi spus că este în interesul naţional să se salveze Zona Euro, atunci altfel ar fi arătat, azi, lucrurile în Germania şi Europa. Starea de spirit ar fi fost cu totul alta. Iar salvarea ţărilor aflate în încurcătură poate că ar fi costat mai puţine miliarde.
S.: În urmă cu un an aţi afirmat: “Doamnă cancelar, istoria bate o singură dată la uşă”. A auzit ea, între timp, această bătaie în uşă?
G.A.: Cred că a auzit. In ultimul timp, a acţionat cu mai multă hotărâre şi acest lucru a lăsat urmări. Dar situaţia este, în continuare, pe muchie de cuţit.
S.: Democraţia şi capitalismul au fost după război fraţi gemeni. In această criză, înghite capitalismul democraţia?
G.A.: Acest capitalism finanţist, aşa cum în mod eronat s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani, este, într-adevăr, un pericol existenţial nu numai pentru democraţia europeană, ci şi pentru întregul occident. Să nu ne amăgim: occidentul se află într-o gravă criză economică şi financiară. Nu întreaga lume, nu orientul, ci occidentul.
S.: Totuşi, nu doar occidentul, deoarece China, cu rezervele ei uriaşe de dolari şi euro nu poate să-şi permită să privească impasibilă şi mulţumită, dacă Europa şi America se clatină.
G.A.: Bineînţeles că există dependenţe, dar asta este o criză a occdentului. Ea a început în occident şi pe noi ne-a atins cel mai tare. Şi, în plus, criza împinge responsabilităţile şi puterea tot mai mult dinspre occident spre orient. Dovadă stau investiţiile chinezeşti şi cumpărarea de datorii suverane, pe care le solicită occidentul.
S.: În această dependenţă rezidă ironia crizei.
G.A.: Da, şi încă ce ironie! În comparaţie cu această translare a puterii economice către Est, resurgenţa islamismului violent reprezintă o adevărată piatră de încercare, deşi el nu va ajunge să hotărască soarta lumii. Mulţi au trecu asta cu vederea în ultimul deceniu şi s-au înşelat, începând cu G.W.Bush.
S.: Urmările globale ale crizei ar putea motiva mai bine angajamentul faţă de Europa al generaţiei Merkel.
G.A.: Din punct de vedere intelectual, argumentul stă în picioare 100%. Dacă acest lucru va putea declanşa o atît de puternică încărcătură emoţională, precum, odinioară, armata sovietică, care stătea în mijlocul Europei, rămâne de văzut. Chinezii nu vin cu tancurile, ci cu investiţiile.
S.: În Berlin, circulă deja îngrijorarea că chinezii ar putea investi serios în Grecia, dacă Grecia ar urma să părăsească zona Euro. Am avea de-a face cu un adevărat satrap chinez în Europa.
G.A.: Asta e cam exagerat, dar este adevărat că 40% din investiţiile chineze, care sunt direcţionate către Europa, vizează, mai ales, Europa de Sud şi de Est. Încetul cu încetul, ia, astfel, naştere un puternic lobby chinezesc în interiorul UE. Şi fiindcă în Europa de Sud şi de Est avem de-a face cu ţări cu o economie slabă, investiţiile chineze capătă pondere şi, odată cu ele, s-ar putea să aibă loc şi urmări politice.
S.: Ce fel?
G.A.: Spre exemplu, atunci când se pune în discuţie piaţa economică, sau embargoul asupra armelor cu destinaţia Chinei. Celor mai mulţi europeni le este încă străină criza proiectului europen. Şi pericolul care pândeşte este ca, atunci, când criza îi va ajunge, să fie deja prea târziu.
S.: Sunteţi englez şi un pro-european, o combinaţie rară. Nu stă ţara Dvs. în faţa dilemei, dacă ea ar trebui să se implice ori total, ori deloc, în starea de lucruri actuală?
G.A.: Da, Marea Britanie se află în faţa momentului adevărului, fiindcă dacă zona Euro va fi salvată, va avea loc o uniune fiscală, ceea ce înseamnă o uniune politică a ţărilor euro, probabil că fără Grecia, dar cu asimilarea unor alţi candidaţi. Totodată, guvernul britanic încearcă să aducă înapoi pe insulă anumite reglementări de la Bruxelles, în domeniul politicii sociale. Dar fără prea mari sorţi de reuşită. Aşa că, pentru următorii doi sau trei ani, va trebui să răspundem la următoarea întrebare: Înauntrul, sau în afara Europei?
S.: Şi care ar fi răspunsul?
G.A.: O să fiţi surprins, dar răspunsul este: înăuntrul ei.
S.: Chiar credeţi că aşa se va întâmpla?
G.A.: Da, şi de aceea încearcă euro-scepticii conservatori, din toate puterile, să împiedice acest lucru. Există un consens pro-Europa, în Marea Britanie, mai mare decât se crede.
S.: De curând David Cameron a primit replica din partea lui Sarkozy, cum că el ar trebui, în chestiunea Euro, să-şi ţină gura.
G.A.: Sarkozy a atins punctul nevralgic. Atitudinea lui Cameron este inconsecventă. El nu poate pretinde să aibă un cuvânt de spus în această problemă, a viitorului zonei Euro, fără ca Marea Britanie să aparţină acestei structuri. Aşa nu merge. Ori, ori.
S.: Helmuth Schmidt reproşează elitelor politice europene că nu ar şti încotro s-o ia, fiindcă nu prea se pricep la economie. Are dreptate?
G.A.: Nu cred că acest aspect este unul hotărâtor. Important este că foştii şefi de guverne, de odinioară, precum Helmuth Schmidt, Mitterand sau Helmuth Kohl s-au putut bizui pe un consens tacit al europenilor. Oamenii nu au fost entuziasmaţi de ideea Uniunii Europene, iar în Germania nici măcar pentru uniunea monetară, dar au acceptat, fiindcă elitele lor le-au spus că ceea ce urmează este, în principiu, drept şi important. Astăzi, în Europa, lipseşte acest consens tacit. De aceea eforturile de lămurire cu privire la succesul acestei întreprinderi sunt diferite de la ţară la ţară şi tocmai de aceea atît de greu de realizat. Timp de 10 ani nu s-a întâmplat nimic în acest sens. De aceea plătesc Sarkozy şi Merkel preţul neîmplinirilor predecesorilor lor.
S.: Plătesc acest preţ şi sunt sancţionaţi pentru această criză. În Portugalia şi Irlanda au avut loc schimbări de guverne, prin alegeri democrate, la fel în Spania. În Grecia, Papandreu ar trebui să plătească cu funcţia, ca şi Berlusconi.
G.A.: Aşa este, aşa funcţionează democraţia. Trebuie să construim această Europă cu materialele pe care le avem la dispoziţie. Şi acest material se numeşte democraţia naţională.
S.: Dar este asta de ajuns? De când Europa se află în criză, apar noi concepte. Astfel, Jurgen Habermas sau Joschka Fischer afirmă că a sosit timpul ca instituţiile europene să se democratizeze ele însele. Găsiţi ceva profitabil în aceste propuneri?
G.A.: Constat, între timp, că mă număr printre veteranii dezbaterii cu privire la Europa: în principiu, totul este valabil, totul a mai avut loc, totul s-a mai spus. Însă nu cred că de fiecare dată avem nevoie de un nou proiect pentru viitorul Europei, o utopie europeană pe pământ. Cheia viitorului europena se află în democraţiile care o alcătuiesc, acolo, în cadrul fiecăreia, se va naşte, sau nu, Noua Europă. Trebuie să ne reamintim afirmaţia lui Churchill, conform căreia democraţia este cea mai proastă soluţie, cu excepţia tuturor celorlalte, pe care le-am probat deja.
S.: Dar pasiunea pentru Europa, pe care o invocaţi, are probabil ceva rădăcini.
G.A.: Bineînţeles, dar mie îmi ajunge că, pentru prima oară în istoria ei, Europa reprezintă o comunitate economică, politică şi de securitate, în care oamenii se pot mişca liber, au acces la bunăstare şi se bucură de un anume grad de dreptate. Şi această Europă se întinde din Portugalia până în Estonia şi din Finlanda până în Grecia.
S.: Este acesta un apel la mai multă modestie?
G.A.: Un apel la mai mult pragmatism şi simţ al realităţii. Şi anume recunoaşterea faptului că am ajuns acolo unde suntem şi că trebuie să păstrăm ceea ce am realizat, în contextul dificil al acestui secol XXI, în care China a devenit o putere mondială, au loc schimbări climaterice profunde şi am ajuns la cifra de 7 miliarde de oameni pe pământ.
S.: Statele Unite ale Europei nu mai sunt, atunci, un scop?
G.A.: Nu ne-au lipsit niciodată formele frumoase. Ceea ce ne lipseşte sunt emoţiile, pasiunea şi capacitatea de a le spune oamenilor: Fraţilor, vreţi să riscăm pierderea a ceea ce avem? Realitatea că un tânăr din Grecia, sau Estonia, se poate sui în avion, cu destinaţia Roma sau Paris, fără controale la graniţă şi fără a schimba moneda, şi acolo poate întâlni prieteni sau femeia potrivită, poate să se stabilească şi să-şi găsească o slujbă, acesta este un factor de progres, pe care nimeni nu ar trebui să-l primejduiască. Ar trebui să li se explice tuturor că această „Easy-Jet-Europa”, aşa cum numesc eu libertatea noastră zilnică, este în mare pericol dacă zona-Euro se prăbuşeşte.
S.: Vreţi să spuneţi că dacă proiectul Euro eşuează, eşuează, odată cu el, şi Europa?
G.A.: Nu, dar vreau să spun că nouă, europenilor, ne merge, încă, destul de bine, adică mai pe şleau spus, nu îndeajuns de rău. Pentru că marea problemă a Europei este succesul ei, care este considerat de la sine înţeles de către, spre exemplu, Ţările Baltice, care, doar cu 21 de ani în urmă, nici măcar nu existau pe harta Europei. Merg deseori în Polonia şi acolo lucrurile stau la fel. Dar sunt sigur că dacă libertatea din „Easy-Jet-Europa” ar fi ameninţată, tinerii europeni s-ar mobiliza pentru a o apăra.
