Noul caz Sarkozy şi utopia depolitizării justiţiei

Recentul scandal pornit de la punerea sub ascultare a fostului preşedinte Nicolas Sarkozy şi de la implicarea Executivului socialist în acest caz pot fi un bun prilej pentru a reflecta la problema raportului justiţie-politică dincolo de contextul românesc.

Polemicile româno-române sunt marcate de un maniheism care delegitimează orice încercare de a ieşi din paradigma ide­a­li­zării „independenţei justiţiei“ vs. negarea cinică a existenţei unei ade­vărate „lupte împotriva co­rupţiei“. Rezultatele spec­ta­culoase din ultimii doi ani par să dea dreptate ideii că independenţa justiţiei a fă­cut posibilă ieşirea dintr-o seculară impunitate a eli­te­lor politico-economice. Dar aceste rezultate nu erau po­sibile în absenţa voinţei po­litice, iar apropierea ale­ge­rilor prezidenţiale pune acut problema con­­tinuării, respectiv a posibilităţii de­tur­nării actualului mod de funcţionare a ins­titu­ţiilor.

Deşi contextul francez este într-o etapă di­ferită a raporturilor politică-justiţie, exis­tă destule similitudini între cele două re­gimuri şi între cele două sisteme legale, pen­tru a ne ajuta să avem o altfel de pers­pectivă asupra contextului românesc şi a posibilelor sale evoluţii.

Actualul scandal a izbucnit pe 7 martie, când Le Monde a scris despre ancheta pentru trafic de influenţă în care ar fi implicat Sarkozy şi avocatul său, Thierry Herzog. Nu era prima anchetă din ultimii doi ani împotriva fostului preşedinte, par­ticularitatea acesteia venea din faptul că sur­sa acuzaţiei, care dusese inclusiv la per­cheziţii şi confiscări de agende şi de tele­foane ale lui Herzog, era interceptarea te­lefoanelor fostului şef de stat. Ulterior, s-a aflat că ascultările durau de opt luni, ceea ce legal este posibil în cazuri grave, de te­rorism sau mare banditism. Pe 10 martie, în­tr-o mişcare fără precedent, 500 de avo­caţi, de stânga şi de dreapta, acuză prac­tica ascultării convorbirilor între avocat şi client, precum şi percheziţionarea consi­de­rată abuzivă a lui Herzog. În aceeaşi zi, ministrul Justiţiei, Christine Taubira, de­cla­ră că nu ştia nimic. În ziua următoare, după ce se aflase că un săptămânal era în po­sesia dovezii că Executivul era informat, primul ministru Ayrault recunoaşte că el, ca şi ministrul Justiţiei, ştiau. În acel mo­ment, scandalul Sarkozy a devenit scan­da­lul ascultărilor, pentru că se ridica între­barea legitimă de ce s-a minţit la acest nivel în măsura în care ascultările erau le­gale. Cazul a fost agravat de Taubira, care va pretinde că a spus numai că nu cu­noaşte conţinutul acelor convorbiri. Dar do­cumentele pe care le-a vânturat în faţa presei demonstrau primirea unui rezumat al unor ascultări din dosarul respectiv. Fap­tul că după acest moment nu a fost de­misă a întărit impresia că miniştrii ascund ceva mai grav, iar acesta nu poate fi decât im­plicarea preşedintelui Hollande, sin­gu­rul care putea să sprijine în continuare pe un ministru al Justiţiei care a pus întreg guvernul francez într-o poziţie penibilă. Această teorie a fost întărită de Journal du Dimanche, care a dat ştirea unei în­tâlniri la Palatul Elysée între Hollande şi doi jurnalişti de la Le Monde chiar pe 7 mar­tie.

Al doilea capitol care a agravat acest scan­dal a fost deschis pe 18 martie, când site-ul Médiapart a făcut publică o parte a dis­cuţiilor telefonice purtate de Sarkozy. Trans­crierile, care au fost ul­terior preluate de în­trea­ga presă, sunt departe de a-l pune într-o lumină fa­vorabilă pe Sarkozy. Lim­bajul la adresa unor ma­gistraţi şi mai ales com­por­tamentul său, faptul că avea un telefon pe un nu­me fals, despre care în mod greşit credea că nu este ascultat, faptul că pur­ta convorbiri pe telefonul iniţial care erau regizate pe numărul celălalt constituie o lo­vitură ce riscă să fie mortală pentru în­toarcerea sa în politică. O întoarcere care era privită cu teamă de puterea de stânga şi mult aşteptată de majoritatea elec­to­ratului de centru-dreapta.

Pe de o parte, ascultările arată un fost pre­şedinte care se apropie mai mult de por­tretul făcut de antisarkozişti decât de cel idealizat al partizanilor săi. În plus, pare jus­tificată şi ancheta referitoare la un po­sibil trafic de influenţă. Pe de altă parte, motivul juridic al ascultărilor, care era legat de posibila finanţare a campaniei sa­le prezidenţiale din 2007 de către Libia, nu îşi găseşte o justificare. Era şi greu, câ­tă vreme era vorba despre presupuse fap­te petrecute cu peste şase ani înainte de interceptări. Ancheta în sine ridică semne de întrebare, câtă vreme Sarkozy a con­tribuit decisiv la căderea lui Gaddafi, iar acuzaţiile au venit de la un fiu al acestuia şi au fost relansate între cele două tururi ale prezidenţialelor din 2012 tocmai de că­tre Médiapart. Faptul că acelaşi site de­vine acum beneficiarul unei violări a se­cretului anchetei este semnificativ. În mul­te sisteme juridice unde anchetarea oa­me­nilor politici e dificilă, ca Franţa sau Italia în anii 1980, judecătorii de instrucţie şi procurorii utilizează presa pentru a-şi pu­tea continua cele mai delicate anchete. Era o încălcare sistematică a legii care răs­pun­de la o la fel de sistematică încercare a po­liticului de a limita forţa ma­gis­tra­ţilor.

Situaţia pare radical di­ferită în cazul Sarkozy, pentru că pu­terea politică este pri­ma beneficiară a publicării unor date din anchetă. Fapt dublu agravat de aparenta violare a secretului relaţiei avocat-client şi de conţinutul politic al discuţiilor lui Sar­kozy, conţinut al cărui rezumat are toa­te şansele să poposească pe biroul mi­nis­trului de Interne sau chiar al preşedintelui Hollande. În plus, nu suntem în faţa pri­mei situaţii în care anchete împotriva lui Sar­kozy au fost în timp abandonate din lipsă de probe, dar detalii picante din an­chete au inundat presa de stânga. Ce om po­litic ar deveni mai simpatic din as­cul­tarea convorbirilor sale private? În cazul în care ascultările erau legale, nu era nor­mal ca interceptarea unui fost preşedinte să fie înconjurată de o şi mai mare atenţie faţă de posibilele scurgeri de informaţii? Pare că s-a întâmplat contrariul, iar pa­sajele din convorbirile lui Sarkozy au apă­rut chiar în momentul în care guvernul fu­sese prins cu minciuna. Chiar dacă a fost o formă de (legitimă?) apărare a ma­gis­tra­ţilor împotriva atacurilor dreptei, opinia publică franceză şi-a putut aduce aminte că acum un an apăreau imagini filmate de la sediul Sindicatului Magistraturii, unde exista un „mur des cons“ (poze cu „idi­oţi“), printre „cons“ situându-se fostul pre­şedinte şi majoritatea personalităţilor de dreapta. Sindicatul respectiv, mi­no­ri­tar, anunţase la alegerile din 2007 şi 2012 că votează împotriva lui Sarkozy şi cel puţin unul dintre membrii săi lucrează în aceste dosare.

Fostul preşedinte a publicat pe 20 martie în Le Figaro un text-contraatac care face mai mult rău decât bine, pentru că ajunge să invoce metodele Stasi, uitând că o par­te dintre procedurile care i s-au aplicat, e adevărat, cu un aparent exces de zel, au fost posibile în urma unor propuneri legislative susţinute chiar de el. Dar in­tervenţia sa a avut meritul de a-l trezi dintr-o tăcere suspectă pe preşedintele Hollande, care a luat apărarea ma­gis­tra­ţilor, dar care a dat de înţeles că o nouă re­formă a justiţiei este necesară. A sur­prins însă vehemenţa răspunsului guver­nului, unul dintre miniştri acuzându-l pe Sarkozy că prin intervenţia sa a vrut „să dea o lovitură de stat verbală“.

Indiferent cum vor evolua dosarele Sar­kozy, raportul justiţie-politică-presă pare mai tulbure ca niciodată. Şi asta cu atât mai mult cu cât în aceste săptămâni guvernul, prin mi­nistrul Arnaud Montebourg, s-a implicat, într-un mod care sfida vădit regulile li­berei concurenţe, în vânzarea unuia din­tre cei mai mari operatori de telefonie mo­bilă, SFR, către Bouygues, operaţie discu­tabilă pentru că ar fi suprimat existenţa unuia dintre cei patru operatori, dar din care ar fi câştigat direct Xavier Niel, pa­tronul Free şi unul dintre noii acţionari ai prestigiosului Le Monde.

Frontiera între politic şi magistraţi nu este una clară. Independența justiţiei nu în­seamnă că magistraţii, mai ales cei im­plicaţi direct în anchete, sunt fără culoare politică, unii îşi folosesc notorietatea pen­tru a intra în politică. În plus, guvernele continentale au o politică penală, deci au pârghii legale în acest sens. Asta nu în­seamnă că oamenii politici vor fi con­dam­naţi pe motive partizane, dar poate în­semna că anumite cariere pot fi ruinate chiar în lipsa unor condamnări. Cazul fran­cez ne spune indirect ceva despre mă­sura în care clasa noastră politică nu are încredere în retorica independenţei jus­tiţiei. Pentru a contracara acest sentiment, apărătorii luptei reale împotriva corupţiei ar trebui să fie cei mai vigilenţi adversari ai utilizării politice a informaţiilor ob­ţi­nute ilegal. Indiferent de opinia noastră despre unii ca Sarkozy, aceştia au dreptul de a pretinde „să nu fie deasupra legilor, dar nici sub acestea“.

În acelaşi timp, lupta împotriva corupţiei nu poate fi simplul rod al independenţei justiţiei, fiind şi rezultatului cooperării in­terinstituţionale care, în sisteme pi­ra­mi­dale precum cel francez sau cel românesc, nu este posibilă decât ca rezultat al voinţei politice, începând cu cea a şefului statului. În perspectiva prezidenţialelor din acest an, numai în măsura în care lupta îm­po­triva corupţiei va fi un motor al victoriei viitorului preşedinte putem spera ca ac­tuala tendinţă să fie păstrată. Iar acest lu­cru nu va fi posibil fără o constantă pre­siune publică pentru o luptă nepartizană împotriva corupţiei. //