Pe aceeași temă
Să lăsăm formulele entuziaste de o parte şi să privim cifrele: polul CDU/CSU a obţinut, într-adevăr, cu 1,5-2% mai mult decât îi dădeau sondajele din ultimele zile ale campaniei dar a pierdut oarecum previzibil un aliat comod, care i-ar fi asigurat majoritatea în Bundestag şi liniştea politică a unui mandat croit în întregime după viziunea economică a creştin-democraţilor, aşa cum a fost cel recent încheiat.
„Muti Merkel” şi-a devorat până la urmă micuţul aliat liberal, venind protectoare spre electoratul de centru al acestuia şi împingându-l practic în afara Parlamentului. Se pare că 80-90% din electoratul pierdut de FDP a migrat spre CDU, şi doar 10-20% spre partidele din opoziţie. Mai mult decât atât, conducerea CDU a cerut simpatizanţilor săi să nu acorde al doilea vot liberalilor, conform unei practici salvatoare din trecut, pentru a-şi maximiza propriul rezultat, în speranţa că vor obţine majoritatea absolută. Dar calculele nu le-au ieşit chiar „nemţeşte”: le lipsesc patru mandate pentru a forma, singuri, guvernul. Acum e târziu…
„Super-rezultatul” de care vorbeau în noaptea alegerilor liderii conservatori şi presa din toată lumea începe treptat să sugereze coşmarul unei guvernări dificile, cu politici de compromis, cu situaţii tensionate şi imprevizibile, fie într-o mare coaliţie cu social-democraţii (preferată în noile condiţii de CDU şi de mediile politice europene), fie într-o coaliţie forţată cu ecologiştii, nedorită de facţiunea bavareză CSU pe motivul încurajării indirecte a extremei drepte.
Acum, Angela Markel şi CDU/CSU se văd minoritari într-un Parlament dominat de partide cu orientare de centru-stânga şi stânga radicală. SPD, Die Linke şi Verzii totalizează 50,6% din fotoliile camerei inferioare şi o obligă pe Angela Merkel să negocieze cu partide care doresc introducerea de noi taxe sau creşterea celor existente, pentru susţinerea unor programe de natură socială.
Creştin-democraţii au dat asigurări ferme, în timpul campaniei, că în niciun caz nu vor decide să crească nivelul de impozitare iar cheltuielile publice trebuie să scadă în continuare (doctrina economică a austerităţii bugetare este binecunoscută la actualul cancelar), în timp ce social-democraţii sau ecologiştii, pentru a nu mai vorbi de comunişti, au promis alegătorilor lor exact contrariul, adică impozitarea mediului corporatist şi alocări mai mari pentru sistemul social, educaţie, sănătate, mediu etc. Seriozitatea politicienilor germani (chiar şi a celor ale căror opţiuni ni se par astăzi nerealiste) şi respectul faţă de cei pe care îi reprezintă în legislativ vor face din negocierea programului de guvernare un test al capacităţii de compromis şi mediere, al răbdării, tactului dar şi tenacităţii politice.
Pe de altă parte, privind din perspectiva opusă, social-democraţii nu au uitat că marea coaliţie cu Angela Merkel, în primul ei mandat, i-a costat pierderea a aproape o treime din electoratul tradiţional, ducându-i în 2009 la cel mai slab rezultat din istorie, de numai 23%. Nu au recuperat prea mult în ultimii patru ani, ajungând la doar 25,7% dar, dintr-un anumit punct de vedere, a rămâne în opoziţie faţă de al treilea mandat de cancelar al Angelei Markel le-ar mări considerabil şansele de victorie în 2017. Ştiind bine acest lucru, „roşii” vor fi extrem de pretenţioşi la discuţiile care urmează.
Nu este exclus ca, în situaţia unui impas prelungit al negocierilor şi al eşecului formării unei majorităţi pentru (re)învestirea Angelei Merkel, dacă SPD cere prea mult pe linie socială, CDU să-i ameninţe pe social-democraţi cu o cerere adresată Preşedintelui Republicii, de dizolvare a Bundestagului şi organizare de alegeri anticipate, în temeiul Art. 63 (al. 4) al Legii Fundamentale, pe motivul imposibilităţii formării guvernului. Nu s-a aplicat niciodată acest articol după 1949, deşi au mai fost trei dizolvări ale Bundestagului, pe Art. 67 şi Art. 68 legate de moţiunile de cenzură (sperăm, pentru binele Uniunii Europene, să nu se întâmple nici acum şi să rămână o simplă speculaţie de drept constituţional), însă tradiţia postbelică germană nu încurajează guvernele minoritare, tocmai de teama instabilităţii accentuate, care a distrus Republica de la Weimar. Deci, o majoritate trebuie să se nască la Berlin, cu toate că nu va apărea din prea multă afecţiune politică.
Se prevăd astfel negocieri dure şi complicate pentru formarea marii coaliţii. „Negru-roşu” ar fi, se pare, pe placul opiniei publice germane şi al unei Europe însetate de dorinţa de consens. Totuşi, cel puţin trei sunt acum necunoscutele acestei variante luate în calcul: „preţul” participării social-democraţilor la guvernare (la câte din promisiunile electorale esenţiale va trebui renunţat, de ambele părţi?), consecinţa unei mini-opoziţii ridicole compuse din ecologişti şi comunişti (care poate naşte monştri politici) şi stabilitatea pe termen mediu a uriaşei majorităţi de 80% care ar apărea, mai ales în condiţiile unei anticipate deteriorări a parametrilor economiei germane în lunile care vin şi în contextul alegerilor europene din 2014.
Uneori, în politică, la fel ca şi în viaţă, „lucrurile nu sunt ce par a fi”. Marile triumfuri pot ascunde germenii complicaţiilor şi crizelor viitoare, după cum eşecul liberalilor ar putea să ofere oportunitatea reinventării liberalismului german, pe ruinele unui FDP care, orbit de miza mestecării unei felii a puterii, a uitat ce doreşte să spună, ce idei are, ce caută în Parlament, pe cine reprezintă.
Articol publicat si pe site-ul contributors.ro.
