O reuniune NATO pentru protejarea sensibilităţilor ruseşti

Eliza Francu | 09.12.2014

Pe aceeași temă

Privind retrospectiv la recenta reuniune NATO de la Bruxelles, semnalul pare a fi, din nou, că Alianţa are mai degrabă grijă de sensibilităţile Rusiei decât de ale statelor sale membre.

 

Deşi, la trei luni după summit-ul din Ţara Ga­li­lor, Vladimir Putin continuă să sfideze Oc­ci­den­tul prin operaţiunile din Estul Ucrainei, NATO a înmuiat tonul faţă de Federaţia Rusă.

 

La reuniunea „de etapă” de la Bruxelles de pe 2 de­cem­brie, NATO ar fi trebuit să ofe­re garanţii pe două planuri. O dată, să îşi asigure membrele din flancul estic că sunt în si­guranţă în faţa unei even­tuale agresiuni ruseşti. Apoi, să transmită Ucrainei şi, în acelaşi timp, Moscovei sem­nale clare şi să oprească o no­uă înaintare rusească în in­teriorul teritoriului ucrainean. Nu a reuşit nici una, nici alta.

 

La nivel declarativ, toată lumea aştepta acest prim mare eveniment ca să evalueze com­por­tamentul noului secretar general faţă de Ru­sia, având în vedere că Jens Stoltenberg are (sau avea) relaţii personale cu Vladimir Putin. Norvegianul a abordat, într-adevăr, un ton mult mai puţin virulent decât predecesorul său, Anders Fogh Rasmussen. Jens Stol­ten­berg a cerut Rusiei să facă „o alegere, să se în­toarcă la masa negocierilor şi să respecte su­veranitatea tuturor naţiunilor”. Să respecte, de asemenea, domnia legii pe care statele s-au chinuit atât de mult să o impună în Europa. „Şi în funcţia de premier al Norvegiei, am învăţat că nu există nicio contradicţie între o apărare colectivă puternică, o alianţă puternică şi dorinţa de a avea o relaţie cons­truc­tivă cu Rusia”, a mai spus noul secretar general al NATO. E o diferenţă semnificativă fa­ţă de atitudinea lui Ras­mus­sen, dacă e să ne amintim doar declaraţia acestuia con­form căreia „ne confruntăm cu cea mai mare provocare de la sfârşitul Războiului Rece”.

 

La reuniunea de la Bruxelles, fostul premier norvegian, dar şi ministrul german de Externe au încercat să îi convingă pe oficialii ruşi să participe din nou la Consiliul NATO-Rusia, ale cărui întruniri au fost suspendate după ane­xarea Crimeei. Nu au reuşit, dar întâlnirea s-a încheiat cu cei 28 de miniştri de Externe ai NATO cerând reluarea contactelor la nivel mi­litar dintre Alianţă şi Rusia. Asta, în ciuda evi­denţei că Rusia a renunţat de mult la calea dia­logului.

 

Ce s-a întâmplat însă pe terenul faptelor? Prin­­cipalul element al Readiness Action Plan (proiectul menit să răspundă ameninţării ruse în primă instanţă), forţa de reacţie rapidă – Spearhead Force –, tot nu este gata de ope­raţiuni. Va fi, pe hârtie, în 2016. Până atunci, pe durata anului viitor, dacă va exista vreo agresiune (Rusia este de multe ori sub­în­ţe­leasă, şi nu numită în comunicatele oficiale ale Alianţei post-reuniune), ar trebui să func­ţioneze o altă forţă, interimară. Încă nu se ştie cum va funcţiona, dacă va exista un cen­tru comun ori dacă militarii vor rămâne în ţara de origine. Se ştie că Germania, Olanda şi Norvegia s-au oferit să contribuie cu câ­te­va sute de militari. Nu se ştie însă pe ce bani: până acum, dintre toate cele 28 de state mem­bre care şi-au asumat la summit-ul din septembrie promisiunea că vor aloca 2% din PIB pentru apărare, doar patru au onorat-o. România speră să poată face asta undeva prin 2017. Dar până atunci, ameninţarea rusă poate lua amploare. Şi nu ne referim doar la cea militară. Ameninţarea informaţională, pro­pagandistică, este uneori chiar mai eficientă decât calea armelor, după cum a demonstrat-o Crimeea. Iar NATO nu are deocamdată niciun fel de instrument pentru a combate acest gen de ameninţări.

 

Întrebaţi ce planuri concrete sunt pregătite pen­­tru situaţia în care ar exista provocări la adre­sa statelor NATO din partea Rusiei, oficiali ai Ali­anţei din cartierul general au recunoscut că nu există asemenea planuri făcute în avans şi că vor avea răspunsuri doar după ce eve­ni­mentele intervin. Or, este exact genul de si­tu­a­­ţie pe care a mizat Rusia şi când a început ră­z­boiul cu Georgia, şi când a anexat Cri­meea.

 

La ministeriala NATO, cele 28 de state mem­bre s-au mulţumit să condamne militarizarea Peninsulei Crimeea şi planurile de consolidare a capacităţilor militare ale Rusiei din Marea Nea­gră. Sigur, argumentul suprem este că nici nu au cum să facă mai mult, de vreme ce Ucraina nu intră sub umbrela apărării co­lec­ti­ve. Dar acum, situaţia de la Kiev este radical diferită, iar populaţia, pusă în faţa agresiunii ruseşti, îşi doreşte aderarea la NATO. Şi totuşi, Alianţa nu i-a transmis Ucrainei nicio în­cu­rajare politică privind aderarea ori vreun ori­zont de timp. Nici statele baltice nu se simt toc­mai convinse de promisiunile Alianţei: de pildă, fără a mai aştepta „forţa interimară”, Li­tuania a decis să îşi creeze propria forţă de reacţie rapidă, de 2.500 de militari. Un semn că nu e dispusă să îşi lase suveranitatea la che­remul blocului militar şi al încetinelii cu care se iau deciziile politice.

 

În cele din urmă, privind retrospectiv la reu­ni­u­nea de la Bruxelles, semnalul pare a fi, din nou, că Alianţa are mai degrabă grijă de sen­si­bi­li­tă­ţile Rusiei decât de ale statelor sale mem­bre.

 

* Eliza Frâncu este jurnalist RFI.

 

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22