Obama şi semnificaţiile noii sale echipe

Prin nominalizarea lui Susan Rice şi a Samanthei Power, preşedintele american modifică balanţa de putere în interiorul echipei de siguranţă naţională.

În plin asalt împotriva Ad­mi­nis­traţiei sale, preşedintele Obama a surprins prin anunţul făcut săp­tă­mâna trecută privind no­mi­na­li­za­rea în poziţii che­ie a două veterane ale doctrinei in­tervenţiei uma­ni­tare: Susan Rice (pentru postul de consilier pe pro­bleme de se­cu­ri­tate naţională) şi Samantha Power (în poziţia de am­basador la ONU).

O schimbare de generaţii

Simplificând lucrurile, până la un punct, atât Susan Rice, cât şi Sa­mantha Power au experienţe for­mative similare. Privesc lumea prin aceeaşi lentilă. Ambele s-au format sub presiunea eşecurilor comunităţii internaţionale de a preveni masacrele anilor ‘90 din Ruanda sau Bosnia (Srebrenica). Prima ca parte a establish­men­tu­lui, din interiorul Administraţiei Clinton, cealaltă ca jurnalistă la­u­reată a Premiului Pulitzer. Mai mult, atât Rice, cât şi Power sunt adeptele doctrinei intervenţiei uma­nitare care presupune o re­definire a suveranităţii tra­diţio­na­le westfaliene: nu doar ca drept, cât mai ales ca responsabilitate a statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa crimelor împotriva uma­ni­tăţii şi a genocidului. Atunci când statul eşuează în această res­pon­sabilitate primară, este datoria co­munităţii internaţionale să in­ter­vină. Putem puncta astfel o schimbare de generaţii. Rice şi Power contrastează profund cu şe­fii de la Departamentul de Stat şi Pentagon. Aceştia din urmă s-au format în umbra Vietnamului, nu a Balcanilor. Este un clivaj pro­fund. Rice spunea la un moment dat că „Vietnamul nu este cadrul de referinţă pentru orice de­ci­zie. Sunt sătulă şi obosită de re­luarea traumelor, a bătăliilor şi a psihozelor anilor ’60“.

În viitor, este de aşteptat o ali­anţă naturală între noul consilier pe probleme de securitate na­ţio­nală şi viitorul ambasador SUA la ONU. Această formulă a mai func­ţionat conjunctural în timpul dez­baterilor privind in­tervenţia îm­po­triva colonelului Gaddafi, când s-a dovedit decisivă. La acel moment, Rice a coagulat în Consiliul de Se­cu­ritate sprijin pen­tru o rezoluţie sub Capitolul VII din Cartă, invocând doctrina responsabilităţii de a pro­teja şi mandatând o coaliţie in­ternaţională să folosească „toate mijloacele necesare“ pentru a-i proteja pe locuitorii Benghaziului. Între timp, la Casa Albă, în in­te­riorul Consiliului Naţional de Se­curitate, Samantha Power ducea propria sa bătălie de convingere a scepticilor Administraţiei (pre­cum Robert Gates) că utilizarea for­ţei militare americane era de­zirabilă în acest caz. „Era acest grup bântuit de Ruanda. Intrau în toate întâlnirile decişi să nu mai repete aceeaşi greşeală şi a doua oară“, a declarat unul din­tre participanţii la dezbateri, zia­ristului David E. Sanger.

Resetare de agendă?

Demisia lui Tom Donilon, fostul con­silier pe probleme de se­cu­ritate, ar putea să anunţe un nou centru de interes pentru Ad­mi­nistraţia Obama. În primul man­dat, atenţia predilectă a pre­şe­dintelui s-a concentrat pe reba­lansarea spre regiunea Asia-Pa­cific. A fost proiectul de suflet al lui Donilon. Însă nominalizarea celor două veterane ale doctrinei responsabilităţii de a proteja pare să semnaleze convingerea pr­e­şe­dintelui că problema siriană ar putea să devină provocarea cen­trală de politică internaţională a celui de-al doilea mandat Oba­ma. La aceasta se pot adăuga do­sarele iranian şi nord-coreean, în gestiunea cărora Rice are o ex­pe­rienţă solidă. Să nu uităm că, sub managementul său, au fost asu­mate cele mai dure regimuri de sancţiuni împotriva Teheranului şi Phenianului de până astăzi.

Un altfel de echilibru

Nu putem să nu observăm şi o altă tendinţă. Se modifică balanţa de putere în interiorul echipei de securitate naţională. Generic, se conturează două tabere: un pol intervenţionist (reprezentat de Rice şi Power), pe de o parte, şi un nucleu „realist“ prudent faţă de orice aventură externă care pre­supune utilizarea forţei mi­li­tare dincolo de apărarea strictă a intereselor naţionale vitale (re­pre­zentat de Biden, Hagel, Ker­ry), pe de alta. Aparenta slăbiciune a po­lului intervenţionist în faţa gre­i­lor de la Departamentul de Stat şi Pentagon este suplinită chiar de preşedinte. Rice şi Power sunt oamenii preşedintelui. Pare că is­toria se repetă, reamintind de dez­baterile anilor ’90 dintre Ma­de­lei­ne Albright şi Colin Powell. Însă, în perspectivă, vedem o schim­bare profundă. Nu mai avem o echipă a rivalilor, ca în primul man­dat, când Hillary Clinton şi Robert Gates au fost cooptaţi pen­tru că aveau legitimitate în seg­mente cheie (Hillary în rândul de­mocraţilor, iar Gates în cercuri republicane) pe care Obama le dorea mobilizate în sprijinul său. În cele din urmă, ponderea avută de Clinton şi Gates s-a dovedit de­cisivă în decizii pe care Obama le-a asumat cu reticenţă, precum campania de contrainsurgenţă şi suplimentarea de trupe din Afga­nistan. Dimpotrivă, astăzi avem o echipă care reflectă fidel instinc­tele şi convingerile preşedintelui: atât un Obama care, asemenea lui Eisenhower, este interesat pre­ponderent de nation building aca­să, de o politică externă pru­dentă şi o postură militară glo­bală solvabilă economic, cât şi un Obama angajat faţă de agenda pro­movată în discursul de accep­tare a Premiului Nobel pentru Pa­ce. Uneori, „scopul acţiunilor mi­litare merge dincolo de auto­apărare sau apărarea unei na­ţiuni împotriva unui agresor. Din ce în ce mai mult, ne con­fruntăm cu întrebări dificile le­gate de cum să prevenim ma­sa­crarea civililor de către propriul guvern sau oprirea unui război civil a cărui violenţă şi suferinţă pot cuprinde o întreagă regiune. Cred că forţa poate fi justificată de raţiuni umanitare, precum în Balcani. Inacţiunea ne distruge conştiinţa şi poate conduce la o intervenţie mult mai costisitoare mai târziu“, spunea Obama în de­cembrie 2009 la Oslo. Este un frag­ment care rezumă fidel con­vingerile lui Susan Rice şi ale Sa­manthei Power. De fapt, Power es­te în mare parte sursa dis­cur­sului de atunci al preşedintelui.

Noul ambasador la ONU

Am cunoscut-o pe Samantha Po­wer în prima parte a lunii mai, când a ţinut discursul ceremoniei de absolvire de la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs. Am înţeles atunci etosul care o ghidează. Pentru ea lumea nu se împarte între bogaţi şi săraci, în­tre nord şi sud. Dimpotrivă, cli­vajul fundamental este între cei care aleg să se concentreze doar pe propriile lor destine şi cei ca­re-şi văd destinul ca fiind legat de soarta tuturor. Aceştia din ur­mă sunt cei care înţeleg ce în­seamnă datoria publică, „cei ca­re refuză să lase destinul cetăţii metaforice - fie că vorbim de o şcoală, de un cartier, de un ONG, de guvern, de planetă - în voia şansei“. Samantha Power are astăzi o misiune aproape im­posibilă, într-un moment în care tendinţele izolaţioniste capătă am­ploare şi neîncrederea în Ad­mi­nistraţia Obama este tot mai ma­re. Şi totuşi, are datoria să în­cerce. Este jobul care îi dă şansa să corecteze multe dintre relele pe care le-a documentat în car­tea sa - A Problem from Hell - şi care i-a adus în cele din urmă un Premiu Pulitzer. De atunci este în căutarea unor soluţii. Pentru gustul multora pare a fi mult prea înclinată spre inter­ven­ţio­nism, ba chiar a fost catalogată ca fiind militantă. În acelaşi timp, însă, este întotdeauna foarte di­rectă. Nu se sfieşte să atace su­biecte toxice pentru credibilitatea Americii, precum loviturile de stat sprijinite de CIA în Gua­te­mala, Chile şi Congo sau pro­ble­ma închisorii de la Guantanamo. Şi totuşi, spune James Mann, da­că vrem să o înţelegem pe Sa­mantha Power şi ce vrea să facă la Naţiunile Unite, cartea sa de Pulitzer nu este cel mai potrivit loc. Răspunsurile le putem afla dintr-o altă carte a sa, mult mai pu­ţin celebră, Chasing the Flame, unde sunt relatate experienţele unui oficial al Naţiunilor Unite în Liban, Cambodgia, Ruanda, Sudan, Afganistan, Irak. Cartea descrie traseul acestuia de la ide­alismul de început la conş­tien­ti­zarea limitelor pe care le implică soluţionarea crizelor din lumea reală. //