Obama și `dezghețul istoriei`

Slăbiciunea Washingtonului îi poate tenta pe adversarii statu-quo-ului să vadă până unde pot merge, cât de putred este edificiul garanțiilor americane. Rusia, China și Iranul par, fiecare în felul său, implicate într-o campanie subtilă, indirectă de testare a ipotezei declinului american la margini.

„Și totuși, ce se întâmplă cu adevărat în lume, ce motivează în realitate gu­ver­nele? În fapt, globul rămâne un spațiu al compețiilor asupra sferelor geografice de influență, în aceeași mă­sură în care a fost de se­cole. Imediat ce acceptăm această premisă, relativ puțin din ceea se întâmplă în lume este cu adevărat surprinzător.“ Sunt câteva rânduri dintr-un articol semnat în vară de Robert Kaplan care par să descrie întocmai provocările care au marcat decisiv politica externă americană în 2013.

Foarte probabil, multe dintre tendințele observate pe parcursul ultimelor 12 luni vor da tonul și vor fixa parametrii ul­ti­mului mandat al Administrației Obama. Ge­neric, marea temă este „reîntoarcerea în forță a geopoliticii“, a competiției cu o miză tradițională, geografică, de secol XIX: „geografia este punctul zero și totodată mediul care ne permite să înțelegem is­toria, economia, evoluțiile militare și ale politicii. Cu cât înțelegem mai bine se­co­lele XIX și XX, cu atât vom fi mai puțin surprinși de secolul XXI“, ne-a spus Ro­bert Kaplan. Ce altceva sunt multe dintre crizele lui 2013 (bătălia pentru Siria, bă­tălia pentru Ucraina, tensiunile din Mările Chinei de Sud și Est, reînarmarea po­lo­neză sau antrenamentele NATO de apărare colectivă de tip Steadfast Jazz) decât sim­p­tomele unei lumi în care echilibrele re­gionale de putere capătă, din nou, o sim­bolistică decisivă? Să observăm doar ter­minologia în care se poartă astăzi cele mai importante dezbateri, în special în zonele de periferie geopolitică: access-antiacces, rebalansare, pivotare. Până și scutul an­ti­rachetă se încadrează în aceeași logică, fi­ind plasat întotdeauna în zone cu o geo­gra­fie politică tradițional tectonică: flan­cul de Est al NATO, Orientul Mijlociu, Ex­tremul Orient. Geografia distribuției ele­mentelor scutului antirachetă este departe de a fi accidentală. Numitorul comun este dat de faptul că vorbim de aliați ai SUA care depind ca de aer de garanțiile Wa­shingtonului, fiind plasați în apropierea unor superputeri regionale predispuse ci­clic unor tentații hegemonice.

Ceva se întâmplă cu certitudine în aceste periferii geopolitice. Pu­tem observa o anumită ner­vozitate în discursul și com­por­tamentul multora dintre aliați, și asta nu doar ca reacție la trezirea gi­ganților din apropiere. Motivul este mult mai profund. Se pare că se dezvoltă un sen­timent de neîncredere în garanțiile și în cuvântul Washingtonului. Un exemplu recent îl oferă exploziile publice ale Ria­du­lui, exasperat de lipsa de implicare a Ad­ministrației Obama în Siria. Mai mult, „con­ciliatorismul“ SUA arătat față de Iran a umplut paharul: „Am văzut mai multe linii roșii invocate de către președinte, ca­re, în timp, și-au pierdut din in­ten­sitate, devenind rozalii, pentru ca în cele din urmă să ajungă complet albe. Când asigurări de acest gen sunt enunțate de liderul unei țări precum Statele Unite, aș­teptarea noastră este ca el să le onoreze. Este o problemă de încredere. Ar trebui să fie în măsură să dea aliaților asi­gu­rări că ceea ce spune este și ceea ce va face“, a declarat prințul Turki al-Faisal, fos­tul șef al serviciilor de informații din Ara­bia Saudită. Preocupări și îngrijorări profund similare erau ridicate de către Radosław Sikorski într-un alt moment cheie al istoriei recente, Summit-ul NATO de la București, din aprilie 2008: „dacă mă întrebați dacă este mai bine să nu avem garanții care nu sunt credibile decât să nu le avem deloc, atunci, vor­bind foarte direct, vă spun că istoria noastră po­lo­ne­ză ne arată că este mai bi­ne să nu le avem deloc. În 1939 am fost primii care au încercat să îi reziste lui Hitler, mizând pe faptul că avem garanții care s-au dovedit în cele din urmă goale, din punct de vedere militar“. Apoi a ur­mat vara fierbinte a lui 2008, care a schim­bat totul. De la războiul ruso-georgian, Po­lonia este într-o permanentă cursă de confirmare a credibilității solidarității din spatele Articolului 5: bateria de rachete Patriot, scutul antirachetă, escadrila US Air Force de F-16, presingul asupra Alian­ței pentru elaborarea de planuri de apă­rare teritorială, dar și pentru întoarcerea NATO la fundamente prin simulări live ale Articolului 5, complementar investițiilor de zeci de miliarde de euro în apărare, sunt toate parte din aceeași logică. Ja­ponia, dar și saudiții cer acum aceleași confirmări și garanții de solidaritate din partea Americii. Semnele sunt multe, nu doar retorice. Ambele state și-au arătat dis­­ponibilitatea de a experimenta soluții al­ternative, care să compenseze absența Wa­shingtonului, Japonia vorbind deschis de reînarmare (anulând pragul cons­titu­țional prin care se limitează bugetul apă­rării la 1%), iar saudiții de o alianță cu Is­raelul.

Dar miezul crizei de încredere este în altă parte. Astăzi, cuvântul cheie în Washington este cel de „rebalansare“. Iar as­ta nu înseamnă numai re­venirea în Pacific. Astăzi semnificația este mult mai amplă. Momentul 9/11 a dat star­tul unui hiperactivism global, acum ac­centul cade pe nation-building-ul intern, pe reconstrucția Americii. Cel puțin în această direcție este presiunea publică, din circumpscripții și care, în cele din ur­mă, condiționează reacția Congresului. Es­te și platforma care l-a reconfirmat pe Oba­ma la Casa Albă anul trecut. În cel de-al doilea mandat, rebalansarea a devenit sinonimă cu revenirea acasă, cu retragerea din lume. Obama pare CEO-ul unei cor­porații supraextinse, preocupat prioritar de restructurare. Este o administrație con­sumată de gherila politică internă, de ma­rile bătălii partizane. Etosul bipartizan (o emblemă a spiritului care a produs marile ancore instituționale de după 1945-NATO, sistemul Bretton Woods) a fost înlocuit cu o cultură care pare să recompenseze pu­ritatea pozițiilor ideologice. Centrul cu ex­tremele. Compromisul, linia de mijloc a devenit egal cu a te compromite. Con­sensul de politică externă se năruie și este tot mai contestat. O spun seniori ca Ro­bert Gates sau Richard Lugar, pentru care Washingtonul este pur și simplu de ne­recunoscut. Sugestiv, la 6 decembrie, aflat la Seul pentru a comunica cu întreaga re­giune, Joe Biden a redat un fragment din­tr-o conversație cu fondatorul statului Sin­gapore (Lee Kuan Yew), unde îl întreba ce se întâmplă, care sunt intențiile Chinei: „Caută cutia neagră, secretul care per­mite Americii să se reinventeze cu fie­ca­re generație“. Și totuși, astăzi, pare că în cu­tia neagră ceva nu mai funcționează. Sechestrul bugetar al Pentagonului, shut­down-ul guvernului federal sunt mostrele unui Washington polarizat, ale unui „im­periu“ în declin și, totodată, semnalul unei noi „normalități“, care transformă Ame­rica într-o vetocrație. „În condiții de po­la­rizare ideologică, sistemul american de checks and balances, proiectat inițial să prevină emergența unui Executiv prea puternic a devenit o vetocrație. Sistemul decizional a devenit prea poros, prea de­mocratic pentru propriul său bine, acor­dând unui număr mult prea mare de ac­tori puterea de a bloca politicile publice“, spune Francis Fukuyama. Or, un Wa­shing­ton vetocratic înseamnă un Wa­shing­ton impredictibil. O linie roșie trasată as­tăzi poate să devină incertă mâine. Exact cum se întâmplă pe o piață în care le­gis­lația se schimbă arbitrar. Azi avem DNA, mâine o umbră instituțională golită de con­ținut.

Nervozitatea aliaților, pe care o observăm în periferiile globale, este în mare măsură „prețul politicii“ din Washington. Toa­te aceste ingrediente conduc la temerea că suntem în fața unui nou „mo­ment Gorbaciov“, că recalibrarea ar putea merge prea departe, lăsându-i pe aliați vulnerabili și expuși instinctelor marilor puteri regionale: „Paradoxul lui Gor­ba­ciov este că a avut dreptate în încercarea de a reforma un sistem demodat, su­praîmpovărat, dar nu a prevăzut con­secințele. A crezut că poate renunța la câ­teva fire fără a destrăma întreg pu­loverul“, spune David Ignatius într-un edi­torial din Washington Post.

Și, în acest context, apare cea mai mare problemă. Slăbiciunea Washingtonului îi poate tenta pe adversarii statu-quo-ului să vadă până unde pot merge, cât de pu­tred este edificiul garanțiilor americane. Rusia, China și Iranul par, fiecare în felul său, implicate într-o campanie subtilă, in­directă de testare a ipotezei declinului ame­rican la margini. Pentru mulți ob­ser­vatori există o legătură de cauzalitate în­tre recenta efervescență geopolitică a ce­lor trei actori și criza de credibilitate a Wa­shingtonului (accelerată și mai mult pe fon­dul scandalului NSA). 2013 ar putea să rămână anul în care „sfârșitul istoriei s-a sfârșit“ (Walter Russel Mead).

PS: Mai multe despre aceste teme, într-un interviu în exclusivitate cu Robert Kaplan, chief geopolitical analyst pentru Stratfor, care va fi publicat într-unul dintre nu­me­rele viitoare ale revistei 22.

* Octavian Manea este masterand Fulbright în studii de securitate la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs.