Obama câştigă la televizor. Va avea succes şi la alegeri?

Atât Mitt Romney, cât şi Barack Obama sunt conştienţi că se adresează unei societăţi şi unui electorat epuizat, după mai bine de un deceniu de campanii terestre pe fronturile războiului împotriva terorii.

Săptămâna trecută, Galeria Lombard Freid, aflată în inima artistică a New Yorkului, a găzduit vernisajul unei noi expoziţii marca Dan Perjovschi: Exit Strategy. Inspirat de prima pagină a ziarului New York Times, mozaicul de­senelor condensează tuşele esenţiale ale imaginarului elec­toral american de as­tăzi: visele clasei de mijloc, criza capitalismului, clivajul dintre majoritatea celor 99% şi minoritatea celor 1%, America supra­în­da­to­rată. Fundalul este dominat de erorile deceniului 9/11, epoca războiului permanent. Este o Ame­rică preocupată mai mult decât oricând de sine, care priveşte spre interior şi caută cu disperare „exitul“ (ieşirea) dintr-o imensă „harababură“. Este exact şi ceea ce s-a văzut pe sticlă, la ultima dezbatere dintre Obama şi Romney.

Deşi, în sine, destul de puţin spectaculoasă, ultima dezbatere (22 octombrie) organizată îna­intea alegerilor prezidenţiale pa­re să fi condus la creionarea unui nou consens bipartizan. Două sunt elementele care ies ostentativ în faţă. Am­bii candidaţi sunt conştienţi că se adre­sează unei societăţi şi unui electorat epui­zat, după mai bine de un deceniu de cam­panii terestre pe fronturile războiului îm­potriva terorii. În plus, criza economică de acasă, datoria publică uriaşă i-au făcut pe mulţi americani să se îndoiască de în­ţelepciunea liderilor lor politici. Pe acest fond, era nevoie de o schimbare majoră de paradigmă. Orice ar fi semănat fie şi vag cu politicile propuse de George W. Bush risca să fie instinctiv respins. În cele din urmă, Obama este acela care a reuşit cel mai bine să transmită un mesaj ca­librat pe sensibilităţile unui electorat pre­o­cupat mai degrabă de o „strategie de exit“ din marasmul de după 9/11: „una dintre provocările ultimului deceniu a fost ace­ea că am încercat experimente de na­tion-building în locuri ca Irak şi Afga­nis­tan, neglijând dezvoltarea propriei noas­tre economii, a sectorului energetic sau a sistemului educaţional. Trebuie să re­cu­noaştem că nu putem continua să con­s­truim naţiuni în aceste regiuni. După un deceniu de război, a venit timpul să facem nation-building aici, acasă... să ne reconstruim drumurile, podurile, să avem grijă de veteranii care s-au sa­crificat pentru libertatea noastră“.

Cealaltă faţetă a consensului „ratificat“ (David Ignatius) de ultima dezbatere pre­zidenţială este o continuare logică a pri­mei trăsături şi ţine de folosirea dronelor. Aşa cum puncta unul dintre desenele lui Dan Perjovschi, dronele au devenit un ve­ritabil „înger păzitor“. În timpul man­da­tului său, Obama a acceptat o masivă ex­pansiune a misiunilor lor. Într-o carte re­centă semnată de David Sanger, se arată că George W. Bush a apelat la drone doar de 40 de ori, în timp ce Obama de peste 265 de ori. Mai mult, astăzi, US Air Force antrenează mai mulţi piloţi de drone decât piloţi convenţionali. Prin natura lor, dronele sunt letale, economice şi au un efect chirurgical. Totodată, Obama a înţeles repede că, uneori, sunt cel mai potrivit substitut la o veritabilă invazie te­restră cu mii de militari americani, într-un teritoriu advers.

Pe tot parcursul dezbaterii, Obama s-a aflat în ofen­sivă, taxând conjunctural parfumul desuet şi ina­dec­varea de ansamblu a ofer­tei echipei Romney, care percepe, încă, Rusia ca fi­ind principalul adversar ge­opolitic al Statelor Uni­te: „Ştiţi, Războiul Rece s-a terminat acum 20 de ani. Dar când vine vorba de politica noas­tră externă, păreţi să vreţi să im­portaţi politicile anilor ’80“. Replica poa­te fi cu uşurinţă privită ca rezumând „vi­ziunea despre lume“ a unei echipe pentru care Vietnamul sau Războiul Rece sunt re­pere istorice, nicidecum biografice. Nu au o dimensiune formativă decisivă. Echipa lui Obama este preponderent compusă din oameni care nu au fost educaţi la şcoa­la Războiului Rece. Nu acelaşi lucru se poa­te spune despre neoconservatorii din jurul candidatului republican. Emblematic pen­tru această filosofie este faptul că „pur şi simplu nu suferim de aceeaşi mah­mu­reală de tip Vietnam. Nu este cadrul de referinţă pentru fiecare decizie. Am obo­sit să reluăm la nesfârşit traumele, bă­tă­liile şi psihozele anilor ’60“, spune Susan Rice, o apropiată a lui Obama, astăzi am­basadorul SUA la Naţiunile Unite.

Probabil că cea mai elegantă „fan­dare“ a serii, cu un efect chi­rur­gical asupra ima­ginarului elec­toral, a fost oferită de răs­punsul dat de Obama pledoariei făcute de Romney împotriva reducerii bugetului Pen­tagonului cu 1.000 de miliarde de do­lari. „Flota noastră navală este mai mică acum decât oricând, din 1917. Acest lu­cru ne face viitorul mai nesigur.“ Într-un fel, argumentul lui Romney aminteşte de erorile făcute în trecut în campaniile ne­convenţionale, unde criteriul esenţial de cuantificare a victoriei era dat exclusiv de numărul insurgenţilor eliminaţi pe câm­pul de luptă (obsesia pentru body count din Vietnam sau Irak). Sau de replica dată de Donald Rumsfeld la începutul anilor 2000, când pus în faţa imperativului re­formării Pentagonului – un gigant care în­că funcţiona după regulile din timpul Răz­boiului Rece – şi a sintetizat misiunea ast­fel: „Departamentul Apărării rămâne ase­meni unui magazin care încă fol­o­seşte banii cash în lumea eBay a co­mer­ţului electronic“. Ideea de fond este că, pentru a răspunde ameninţărilor din acest secol, nu poţi să îţi construieşti po­liticile pe o logică ancorată fundamental într-o epo­că de dinaintea primului război mon­dial. Dim­potrivă, esenţial este să arăţi fle­xibili­tate, să demonstrezi că poţi să îţi rein­ven­tezi cultura organizaţională pentru a te adap­ta schimbărilor din piaţa geo­politică, şi nu să te agăţi de o „linie Ma­ginot“ ilu­zorie. „Aţi menţionat marina şi faptul că avem mai puţine nave decât în 1916. Ei bine, domnule guvernator, avem şi mai pu­ţini cai şi baionete, şi asta pentru că natura armatei s-a schimbat“, a con­tra­balansat Obama în acelaşi spirit.

Privite în profunzime şi în contextul ce­lorlalte trăsături care au marcat primul man­dat al lui Obama, nuanţele de mai sus conturează o schimbare de azimut pe mul­tiple planuri, unde conceptul cheie ră­mâ­ne cel de „rebalansare“: geografică, din­spre Atlantic spre Pacific; de misiune, un­de accentul este reorientat dinspre cel de nation-building pe fronturile războiului îm­potriva terorii pe imperativul de na­tion-building acasă; de filosofie strategică, în sensul în care organizaţiile obişnuite să funcţioneze în paradigma Războiului Rece sunt restructurate în acord cu datele obi­ective ale lumii de astăzi. În cele din ur­mă, nicăieri nu este mai vizibilă această recalibrare ca în relaţia cu Europa. Dar asta nu înseamnă nicidecum abandonarea Europei, aşa cum a lăsat să se înţeleagă turneul internaţional al lui Romney, din vară. Pentru a clarifica acest lucru, în ur­mă cu două săptămâni, am stat de vorbă cu Janine Davidson, până în vară un înalt oficial al Pentagonului, de curând re­în­toarsă la catedra sa de la Universitatea George Mason: „atitudinea noastră este aceea că Războiul Rece s-a terminat, lu­mea rămâne încă un loc periculos, dar într-un mod foarte diferit. Ideea de an­samblu este că nu mai suntem con­cen­traţi pe o Uniune Sovietică gata să treacă Pasul Fulda (Germania) şi, în consecinţă, pe numărul covârşitor de trupe necesare pentru a contracara acest lucru“. Chiar dacă, în ianuarie 2012, Pentagonul dă­dea semnalul prin care îşi reducea efec­tivele te­restre din Europa, totuşi, SUA vor con­tinua să menţină aici un număr de trupe mai mare decât cel defăşurat în pe­ninsula coreeană. În acelaşi timp, îşi va consolida activele simbolice: forţele spe­ciale, pre­zen­ţa aeriană şi navală, coo­perarea ci­ber­ne­ti­că şi, nu în ultimul rând, scutul antirachetă.

Nu în ultimul rând, Obama a fost mult mai eficient decât Rom­ney pentru că a reuşit, prin po­veştile sale, „să coboare“ la fi­rul ierbii, printre oamenii sim­pli, empatizând cu un public simbolic şi, în acelaşi timp, strategic. El a reamintit că, spre deosebire de Rom­ney în prima sa vizită în Israel, nu a fost preocupat de strângerea de fonduri, de spon­sorizări politice, ci a mers la Muzeul Ho­lo­caus­tu­lui, pentru a-şi reaminti des­pre natura răului şi de ce legătura cu Is­raelul este im­posibil de rupt. „Apoi am vi­zitat oraşele de frontieră lovite de ploaia de rachete lansate de Hamas. Le-am vă­zut familiile care mi-au arătat cât de aproape au căzut rachetele de dor­mi­toa­rele copiilor lor. Şi mi-am închipuit ce ar însemna acest lucru dacă în locul lor ar fi fost co­piii mei. Tocmai de aceea, ca pre­şe­dinte, am finanţat programul Iron Dome pentru a stopa acele rachete.“ A fost un veritabil tur de forţă câştigat la punc­te de Obama. Îi va fi suficient şi pentru un nou mandat?

* Octavian Manea este masterand Fulbright la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, NY.