Pe aceeași temă
Nu este prima criză, nu va fi nici ultima din istoria SUA. Dar este pentru prima oară după decenii că bipartizanatul politic a fost făcut ţăndări de un lider acuzat că acţionează de parcă ar fi preşedintele Partidului Democrat, nu al tuturor americanilor.
„Închiderea parţială“ a guvernului SUA, the shutdown, cum i se spune cu un aer de dramă hollywoodiană, face valuri în presă şi la televiziunile din cele patru colţuri ale lumii. Circulă scenarii apocaliptice, se vorbeşte de un posibil colaps al Americii, o nouă criză, mai ceva ca aceea din 2008. În ce-i priveşte, americanii şi-au petrecut săptămâna ca şi pe cea de dinainte: şi-au dus copiii la şcoală, şi-au câştigat pâinea cea de toate zilele, s-au dus la serviciu, la sală, s-au uitat la televizor. Cu alte cuvinte, au fost mai mult sau mai puţin reci la infarctul politic produs pe Capitol Hill, unde Camera Reprezentanţilor, controlată de republicani, a refuzat să adopte bugetul Administraţiei Obama, motiv pentru care, de la 1 octombrie, sute de mii de angajaţi la stat au fost trimişi acasă într-un soi de şomaj tehnic. Mărul discordiei: capitolul bugetar destinat finanţării copilului de suflet al lui Obama, Legea reformei asigurărilor de sănătate.
Cunoscută mult mai bine drept Obamacare, legea este piatra unghiulară a preşedinţiei lui Barack Obama. Legea este extrem de complexă și nu intrăm aici în detaliile ei. Relevant pentru discuţia de faţă este că legea presupune un efort bugetar masiv din partea guvernului federal, prin subvenţionarea asigurărilor medicale ale celor cu venituri reduse sau deloc (aţi ghicit, am numit aici o parte considerabilă a electoratului lui Obama). Legea a fost trecută cu buldozerul prin Congres cu doi ani şi ceva în urmă, Administraţia Obama profitând de majoritatea vremelnică pe care democraţii o aveau în ambele Camere. Ba mai mult, sub ameninţarea pierderii majorităţii în Congres, Obama a grăbit chiar procesul legislativ, iar justificarea dată de liderul democrat de atunci al Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi, i-a lăsat pe republicani cu gura căscată: „Congresul trebuie să adopte legea pentru a putea afla ce prevede ea“. S-a lucrat deci heirupist, fără bipartizanatul pe care, în mod tradiţional, s-au construit în trecut reforme atât de radicale și cuprinzătoare cum este Obamacare. Atotputernic şi atoateştiutor, Obama a ales să ignore opoziţia in corpore a republicanilor (un singur senator republican a votat în favoarea legii) şi să meargă contra opiniei publice care, potrivit sondajelor, era atunci şi este şi acum în majoritate împotriva Obamacare.
Democraţii au adoptat legea şi, o consecinţă directă a Obamacare, au pierdut controlul în Camera Reprezentanţilor, fiind la un pas să piardă şi Senatul. Acum ei îi acuză pe republicani că ameninţă ordinea constituţională, sabotând o lege adoptată cu acte-n regulă. Contraargumentul republican face şi el trimitere la legea fundamentală – Congresul este cel care aprobă finanţarea activităţii guvernului, iar Congresul de acum nu are nicio obligaţie să semneze cecurile pentru o lege adoptată de majoritatea precedentă.
Or, tocmai aici ar fi buba şi principalul reproş adus lui Obama. Dacă preşedintele ar fi decis în 2010 să caute un compromis, să mai îndulcească pastila pentru republicani, făcând concesii substanţiale cu Obamacare, probabil că nu s-ar fi ajuns la impasul de acum. Obama nu este însă renumit pentru disponibilitatea sa la compromisuri sau dialog. Dimpotrivă. Cu el la Casa Albă, Congresul a devenit atât de polarizat, încât democraţii şi republicanii de-abia dacă îşi mai vorbesc între ei, darămite să negocieze un compromis major, cum ar fi nevoie în cazul de faţă.
Nu e prima dată când Congresul refuză să adopte bugetul. S-a mai întâmplat şi la mijlocul anilor ‘90, pe când la Casa Albă se afla un alt democrat. Bill Clinton a fost însă din cu totul alt aluat decât Barack Obama. Maestru al negocierilor bipartizane, Clinton a avut grijă să îşi protejeze relaţiile cu republicanii din Congres, chiar şi în timpul seismului politic Lewinski. Aşa s-a făcut că, într-un moment de cumpănă precum campania militară din Kosovo, Clinton a putut totuşi conta pe susţinerea republicanilor.
Aceasta ar fi cheia prin care ar trebui citită criza bugetară de la Washington. Nu este prima criză, nu va fi nici ultima din istoria SUA. Dar este pentru prima oară după decenii că bipartizanatul politic a fost făcut ţăndări de un lider acuzat că acţionează de parcă ar fi preşedintele Partidului Democrat, nu al tuturor americanilor. Republicanii au desigur bubele lor, iar cauza lor nu e ajutată de faptul că l-au luat pe „nu“ în braţe şi nu-l mai lasă jos, sub influenţa facţiunii radicale Tea Party. De cealaltă parte, democraţii şi Obama nu au prea mult timp la dispoziţie pentru a testa intransigenţa republicanilor – se apropie rapid următorul mare hop: la 17 octombrie expiră plafonul actual al datoriei federale a SUA. Fără majorarea lui, Unchiul Sam nu-şi va mai putea plăti toate facturile, riscând incapacitatea de plată. În mod normal, majorarea plafonului trebuia să fie o decizie de rutină, care a mai fost luată de numeroase ori în Congres (că veni vorba, în 2006 Obama, pe atunci senator, a votat împotriva unei astfel de majorări). Numai că atmosfera de pe Capitol Hill este foarte diferită zilele acestea. Ploaia acidă a acuzaţiilor de sabotaj şi trădare, iscată de Obamacare, a erodat profund tradiţionalul bipartizanat politic american şi orice scenariu e posibil. În politică, optimismul este o floare rară acum la Washington. //
