Pe aceeași temă
Departe de fi un atlantist îndrăgostit, turneul european al preşedintelui Obama pare să reconfirme angajamentul Statelor Unite faţă de doi dintre aliaţii săi pivot: Marea Britanie şi Polonia.
Între Noua şi Vechea Europă
Discursul de la Westminster Hall a dat preşedintelui Obama ocazia unui autentic restart în relaţia cu Marea Britanie. Altfel, nu este un secret pentru nimeni că preşedintele Barack Obama nu prea este un „atlantist feroce“. Experienţa sa formativă esenţială nu este Războiul Rece. Atitudinea sa descinde mai degrabă dintr-o iubire platonică, rece, interesată. Primii ani ai mandatului său au fost pigmentaţi de o serie de gesturi care păreau să înstrăineze Statele Unite de Regatul Unit: alinierea Americii cu Brazilia în disputa legată de statutul insulelor Falklands sau retorica puternic antibritanică îndreptată împotriva BP, pe fondul scurgerii de petrol care a afectat litoralul american. În plus, pentru obişnuiţii forumurilor de securitate din Europa, Obama este cel mai puţin proatlantist preşedinte de după 1945. „Spre deosebire de vasta majoritate a preşedinţilor de după cel de-al doilea război mondial, Obama nu are o istorie personală care să îl facă să vadă Marea Britanie ca pe un Sundance Kid al unui Butch Cassidy care personifică America“, crede John Hulsman.
Şi totuşi, dincolo de biografiile conjuncturale ale liderilor lor, ceva mult mai profund apropie aceste două ţări, făcând relaţia lor atât de specială. Imaginea soldaţilor americani şi britanici mărşăluind cot la cot pe plajele Normandiei, în Balcani, în Helmand sau deasupra Benghaziului arată o alianţă şi o legătură călită în „focul războiului“. Mai mult, cele două ţări asumă aceeaşi civilizaţie politică. În cele din urmă, spiritul civilizaţiei britanice – codificat în Magna Carta, Bill of Rights, Habes Corpus, dreptul cutumiar britanic – se regăseşte în Declaraţia de Independenţă a SUA. „A fi american sau britanic nu înseamnă să aparţii unui anumit grup (noi nu definim cetăţenia în funcţie de rasă şi etnie), ci să crezi în anumite idealuri, în drepturile indivizilor şi domnia legii. De aceea avem atâta diversitate în interiorul frontierelor noastre...“ Şi totuşi, tocmai acest amalgam cultural, această „moştenire dezlânată“, care îi percepe pe oameni ca indivizi (nu în virtutea rasei sau a etniei) a fost cea care a permis „fiilor şi fiicelor foştilor colonişti să se afle aici ca membri ai acestui măreţ Parlament şi nepotului unui bucătar kenian din armata britanică să stea în faţa voastră ca preşedinte al Statelor Unite“.
Într-o lume multipolară, în care ordinea occidentală este în declin şi chiar se află sub presiunea ascensiunii puterilor emergente, alianţa dintre Marea Britanie şi Statele Unite nu este doar specială, ci pur şi simplu „esenţială“. De cele mai multe ori se vor afla de aceeaşi parte a baricadei, interpretând aceeaşi partitură. În ciuda neînţelegerilor conjuncturale, ele vor continua să se comporte asemeni tandemului Roosevelt-Churchill sau celebrilor Rolling Stones, „care au înţeles că nu au opţiunea unei cariere solo şi, fie că le place sau nu, sunt blocaţi unul cu celălalt“.
„Ceea ce a asigurat Germania în timpul Războiului Rece nu a fost articolul 5, altfel vag, ci prezenţa a 300.000 de militari americani în Germania. La ultima contabilizare aveam cel puţin 6 militari americani în afara ambasadei. (...) avem nevoie să se întâmple ceea ce Vestul a promis să facă atunci când regiunea s-a alăturat NATO. Dacă încă vă permiteţi, avem nevoie de o formă de reasigurare strategică“, cerea în noiembrie 2009, Radosław Sikorski, ministrul de Externe al Poloniei, în timpul unei vizite la Washington. Asta se întâmpla la numai câteva luni după ce generaţia foştilor lideri atlantişti ai anilor ´90 din Europa Centrală şi de Est îi adresase preşedintelui Obama o scrisoare extrem de critică faţă de ignoranţa şi lipsa sa de empatie cu sensibilităţile lor regionale. Era un moment în care obsesia Casei Albe devenise resetarea cu Moscova. Puţini îşi mai amintesc faptul că Obama a preferat să joace golf decât să participe la funeraliile preşedintelui Lech Kaczyński. Şi totuşi, astăzi ne aflăm foarte departe de aceste stângăcii care au marcat începutul relaţiei dintre Obama şi Europa de Est. Chiar putem spune că asistăm la o veritabilă resetare. În timpul conferinţei de presă cu premierul Donald Tusk a afişat o autentică empatie cu poporul polonez: „Într-un fel sunt şi eu parte din Polonia, pentru că provin din Chicago, iar dacă locuieşti în Chicago şi nu devii tu însuţi un pic polonez, atunci înseamnă că ceva este în neregulă cu tine“.
În ultimul an, investiţiile SUA în securitatea regiunii au crescut semnificativ: Administraţia Obama a convins NATO de necesitatea elaborării de planuri de apărare pentru statele situate pe flancul estic, scutul antirachetă va fi amplasat în regiune până la sfârşitul deceniului, armata americană a desfăşurat deja o serie de exerciţii militare comune cu statele baltice. La toate acestea se adaugă o prezenţă militară americană simbolică în România şi la Est de Oder: rachete Patriot, traineri şi un detaşament aerian de F-16 vor staţiona de acum înainte în Polonia. Iar fundamentul întregului pachet de iniţiative reprezintă angajamentul personal al preşedintelui Obama faţă de securitatea regiunii: „NATO este cea mai puternică alianţă din istorie, în primul rând pentru că are la bază un principiu foarte simplu - să ne apărăm unii pe ceilalţi. Este esenţa articolului 5. Nu există distincţia membru nou şi membru vechi; există doar membrii NATO. Şi fiecare este la fel, are aceleaşi drepturi şi aceleaşi responsabilităţi“. Este o promisiune care vine punctual să corecteze multe dintre acele „unfinished businesses“ asociate integrării în NATO şi în mod special disparitatea de servicii de securitate încă existentă între Vestul şi Estul Europei.
Citeste si despre: Obama, Polonia, Westminster, Razboiul Rece, Balcani.
