Obama în Estul Asiei: un ritual de reasigurare sub semnul Crimeei

Anexarea Crimeei a produs fibrilații globale, unda de șoc mergând până în Estul Asiei, epicentrul celui mai recent turneu al președintelui Obama.

Întregul turneu al lui Obama în Asia s-a aflat simbolic sub semnul Ucrainei. Mai întâi, concluziile care s-au articulat pe flancul estic al NATO par să se transforme ușor în coșmarul statelor din Marea Chinei de Sud: „agresiunea împotriva Ucrainei este o schimbare de paradigmă, sfârșitul încrederii în ordinea post-Război Rece. Această ordine, bazată pe respectul suveranității teritoriale, a integrității și inviolabilității frontierelor și pe credința că putem să construim relații fundamentate pe valori comune, s-a prăbușit. Tratatele internționale nu se mai aplică, iar forța brută este din nou legitimă. Regulile au fost aruncate pe fereastră. Lumea s-a întors la jocul de sumă zero“, spunea recent președintele Estoniei, Tomaas Ilves, într-un editorial din Washington Post. Sunt gânduri care rezonează profund, deopotrivă la Manila sau Kuala Lumpur. În fond, regulile călcate în picioare de Putin ancorează întreg sistemul de relații internaționale, sunt normele-balama ale ordinii postbelice, de după 1945. Consecințele sunt sumbre. „Ideea că îți poți rezolva disputele teritoriale sau vechile revendicări prin forță generează o problemă imensă când ne gândim la disputele existente nu doar în Europa, dar mai ales în Asia, precum insulele Senkaku. Practic, prin comportamentul său, Putin a dat undă verde chinezilor spunând: luați-le cu forța, dacă vă aparțin. Odată ce ai lăsat aceste principii pe marginea drumului, foarte probabil vor urma și mai multe crize și conflicte“, a avertizat și fostul secretar american al Apărării Robert Gates. La Tokio, cel mai mare semn de întrebare este însă legat de soliditatea garanțiilor oferite de o Americă în plină recalibrare geopolitică și care pare să acumuleze tot mai mult o problemă de credibilitate în respectarea pragurilor ultimative, aparent de netrecut: „liniile roșii pe care președintele Obama le-a stabilit în Crimeea s-au transformat într-un covor roșu“, pe care Rusia mărșăluiește triumfătoare, spune Tetsuo Kotani de la Japan Institute of International Affairs. Mai mult, dacă Washingtonul a ales să reinterpreteze garanțiile date prin Memorandumul de la Budapesta față de integritatea teritorială a Ucrainei, golindu-le de conținut, „de ce ar crede liderii Japoniei că Statele Unite ar face altfel în cazul unor insule îndepărtate și nelocuite, care nu sunt altceva decât o mână de pietre?“, se întreabă Yuriko Koike, un fost ministru japonez al Apărării.

Revizionismul Beijingului

Dar ce anume în comportamentul recent al Chinei îi face nervoși pe vecinii săi? Două sunt zonele care se disting cu prioritate în acest sens: Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud. Ambele sunt artere esențiale pentru economia globală. În același timp însă, disputele teritoriale în aceste mări sunt în creștere, pe măsură ce Beijingul este tot mai hotărât să-și impună propria agendă, fără a respecta normele internaționale sau interesele statelor vecine. Se vorbește de „coerciție“, de „intimidare“, de „forță“, ca fiind cele mai mai frecvente ingrediente care descriu comportamentul regional al Chinei. În cele din urmă, este o atitudine destul de familiară, un sentiment de déjà vu pe flancul estic al NATO și cu siguranță în spațiul ex-sovietic. Cu atât mai mult astăzi, după Georgia și Crimeea. Nu este o exagerare să afirmăm că Beijingul tratează mările din apropiere, la fel cum Moscova vede „străinătatea sa apropiată“ ca o sferă privilegiată, unde interesele celui mai puternic primează. Într-un fel, ambele sunt likeminded, văd lumea prin aceeași lentilă: preferă primatul forței, domniei legii (internaționale). Mai mult, ambele preferă revizionismul low-cost și tactica „faptelor împlinite“, a acțiunilor decisive, care nu pot fi cu ușurință întoarse, cel puțin nu fără asumarea unor riscuri și costuri semnificative.

În mările din apropierea Chinei există deja un numitor comun: o competiție acerbă pentru teritorii și control. În Marea Chinei de Sud, un incident emblematic pentru tiparul operațional aplicat în întreaga regiune este „bătălia“ pentru controlul Recifului Scarborough dintre Manila și Beijing. În martie–aprilie 2012, paza de coastă filipineză a încercat să oprească ambarcațiunile civile chineze care exploatau industrial resursele recifului, altfel un spațiu revendicat de Manila ca aflându-se în interiorul propriei „zone economice exclusive“. Ulterior, un acord mediat de americani reglementa retragerea celor două părți și transferul disputei la masa de negociere. Însă chinezii nu au părăsit niciodată zona. Ba dimpotrivă, și-au consolidat prezența și controlul, folosind ceea ce generalul Zhang Zhaozhong a numit strategia „verzei“ - îndiguind zona revendicată prin cordoane multiple formate din ambarcațiuni de pescuit, de supraveghere și militare, „înfășurând insula strat după strat asemenea unei verze“. Beijingul se comportă de parcă ar administra propriul teritoriu. În fond, acesta este și obiectivul ultim: crearea unei rețele extinse de astfel de avanposturi teritoriale, care ar oferi Chinei un control de facto asupra Mării Chinei de Sud. Altfel, un spațiu pe care hărțile istorice ale imperiului îl prezintă ca fiind de jure un „lac chinezesc“. Este exact același tip de discurs pe care îl auzim astăzi despre Crimeea și Estul Ucrainei, considerate de Putin ca fiind teritorii tradițional rusești (așa-numita „Noua Rusie“).

Dimpotrivă, în Marea Chinei de Est, disputa centrală este legată de suveranitatea asupra insulelor Senkaku, administrate astăzi de Japonia. Desigur, hărțile imperiale spun o cu totul altă poveste. Cert este că și în acest caz Beijingul încearcă unilateral scoaterea unor părți semnificative din Marea Chinei de Est în afara circuitului normelor internaționale. Cam acest lucru s-a întâmplat în noiembrie 2013, când Beijingul a anunțat instituirea unei zone de apărare și identificare aeriană (ADIZ). Cu alte cuvinte, fiecare avion, civil sau militar, care traversa noul ADIZ trebuia să transmită datele de identificare și să primească acordul autorităților militare de la Beijing. Problema era că o bună parte din noul ADIZ acoperea si insulele Senkaku - un teritoriu nipon.

Coincidență sau nu, cert este că două dintre “stațiile” cheie din turneul lui Obama au fost Tokio și Manila, iar mesajele de securitate au predominat.

Mizele turneului

În această perspectivă, post-Crimeea, cu o regiune transformată, cu aliați tot mai nesiguri de sprijinul american, turneul președintelui Obama a fost în principal unul de reasigurare strategică, de reconfirmare a umbrelei de securitate și a garanțiilor oferite Japoniei, Coreei de Sud și Filipinelor după 1945. Însă, mai mult, aproape ca într-un ritual, mesajul cheie repetat la Tokio, Seul, Kuala Lumpur sau Manila a fost cel de respectare a regulilor, normelor și principiilor care guvernează regiunea, protejează libertatea de navigație și survol și reglementează deopotrivă comportamentul statelor mici sau al giganților geopolitici.

Două sunt elementele turneului care se pot încadra la categoria de „breaking news“. Mai întâi, mesajul ferm și limpede transmis de un președinte american, în conferința de presă, alături de premierul nipon: „angajamentul nostru față de securitatea Japoniei este absolut, iar articolul 5 acoperă toate teritoriile aflate sub administrație niponă, inclusiv insulele Senkaku“. Vorbim de o premieră. Este prima dată când la un asemenea nivel se exprimă un astfel de angajament, lipsit de ambiguitate, față de insulele Senkaku. Mai mult, contextul are un simbolism aparte, nu doar după Crimeea, dar este prima vizită oficială a unui președinte american în Japonia în ultimii 18 ani. În cele din urmă, „publicul tință“ este fără echivoc: Beijingul.

Mesajul lui Obama de astăzi amintește de un altul, dat de Administrația Eisenhower în timpul crizei din 1958, când un angajament ambiguu față de insulele adiacente Taiwanului, Quemoi și Matsu, a împins China comunistă să testeze garanțiile americane. Atunci, administratia Eisenhower a fost nevoită să-și clarifice poziția: ”protejarea insulelor Quemoy și Matsu este asociată cu apărarea Taiwanului”. Ulterior, într-un briefing de presă, Secretarul de Stat Dulles a avertizat că ”dacă aș fi de partea chineză, m-aș gândi foarte serios înainte să merg mai departe”. În aceeași tradiție și începutul războiului din Coreea demonstrează până unde se poate ajunge când adversarii speculează aparenta lipsă de voință a Statelor Unite de a menține statu-quo-ul. Atunci, invazia s-a produs imediat ce Washingtonul a anunțat sfârșitul asistenței militare către Coreea de Sud și după ce discursul în care Secretarul de Stat Dean Acheson lăsa Seulul în afara “perimetrului defensiv” acoperit de umbrela americană.

Nu în ultimul rând, cel de-al doilea element notabil al turneului a fost semnarea celui mai important acord de cooperare în materie de apărare încheiat cu Filipine din ultimele decenii. Scopul? Perfecționarea capacității filipineze de “minimă descurajare”, un obiectiv foarte probabil gândit în perspectiva tot mai frecventă a incidentelor cu Beijingul din Marea Chinei de Sud. Spre deosebire de insulele Senkaku, Washingtonul a evitat să afirme clar și limpede dacă Tratatul Mutual de Apărare angajează SUA în eventualitatea unor ciocniri militare între China și Filipine pe marginea disputelor teritoriale din Marea Chinei de Sud. Pe de altă parte, consolidarea relațiilor de securitate și accentul pe “minima descurajare” vine pe fondul interviului din februarie acordat New York Times de preşedintele Filipinelor, Benigno S. Aquino III, unde compara ofensiva teritorială a Chinei din regiune cu cea a Germaniei după momentul München în 1938: „Dacă acceptăm acum ceva ce credem că este greşit, ce garanţie avem că răul nu va fi exacerbat mai târziu? În ce punct spunem că destul este destul? Ei bine, lumea trebuie să o spună – amintiţi-vă că regiunea Sudetă a fost oferită în încercarea de a-l potoli pe Hitler pentru a preveni cel de-al doilea război mondial“.

Se spune că mandatul al doilea este unul de rafinare și consolidare a moștenirii istorice și că președinții acționează ghidați de o astfel de logică. Întrebat de un student care este moștenirea pe care o va lăsa în urmă, Obama a răspuns: „principalul meu obiectiv internațional a fost acela de a lucra cu ceilalți pentru a promova un sistem de reguli care să soluționeze pașnic conflictele, iar statele să respecte reguli elementare de comportament astfel ca, indiferent dacă ești o țară mare sau mică, vei ști că sunt anumite principii care trebuie aplicate“. Cu alte cuvinte, o ordine internațională bazată pe domnia legii. Sună banal, dar este o viziune programatică, reprezentativă pentru un președinte care a numit în punctele gravitaționale ale administrației decidenți care percep lumea în aceeași cheie și care au și acționat în același sens (precum Samantha Power sau Susan Rice). Și totuși, până unde este dispus Obama să meargă pentru salvgardarea normelor și principiilor fundamentale ale sistemului internațional? „Se pare că am deprins automatismul ca, atunci când ne confruntăm cu probleme complexe de politică externă, să ni se recomande că răspunsul categoric este folosirea forței. Ai crede că după un deceniu de război o astfel de premisă este cel puțin chestionabilă. Cu siguranță, din poziția mea de președinte al SUA și ca observator al istoriei, pot să spun că foarte rar am văzut ca folosirea puterii militare să ofere un răspuns categoric“, a spus Obama la Seul. Să fie acesta un răspuns suficient de credibil cât să îi țină la distanță pe revizioniștii care vor să forțeze sistemul nu neapărat prin agresiuni tradiționale, ci prin campanii hibride, aflate într-o zonă gri, neclară?