Pe aceeași temă
„Balanţa puterii în Asia nu s-a înclinat irevocabil în favoarea Chinei, însă asistăm la o tranziţie care, pe fondul unor circumstanţe nefavorabile, ar putea spori riscul calculelor eronate şi al conflictului“ avertiza, în februarie 2009, Aaron Friedberg, un fost reprezentant al administraţiei Bush implicat în planificarea politicii SUA faţă de China.
Turneul de 8 zile întreprins de Barack Obama în Asia şi-a propus reafirmarea vocaţiei Statelor Unite ca putere a Extremului Orient. De departe, cel mai important moment din turneul preşedintelui american a fost Beijingul. În ansamblul său, presa occidentală a reproşat administraţiei Obama absenţa unor progrese sau rezultate notabile. Se uită, însă, contextul în care s-a desfăşurat campania preşedintelui Obama. America nu mai este puterea anilor ’90, atunci când unipolaritatea părea caracteristica definitorie a sistemului de relaţii internaţionale. Cu un dezechilibru bugetar comparabil cu cel din timpul celui de-al doilea război mondial, obligată să achite nota de plată a două războaie costisitoare şi cu angajamente de securitate ce reflectă o supraextindere globală, Obama a mers la Beijing de pe o poziţie de negociere extrem de slabă.
Nu trebuie să neglijăm nici capitalul de presiune de care dispune Beijingul, pe fondul acumulării în ultimii ani a unor relaţii economice profund inegale – aşa numita „Chimerica“ (pentru a prelua termenul inventat de Niall Ferguson): China a devenit cel mai mare creditor al Statelor Unite, finanţând un trilion din datoria lor internaţională. Într-un fel, toate aceste variabile conturează cartea de vizită a unei mari puteri aflate în declin, într-un moment în care Washingtonul are nevoie de sprijinul Chinei în dosare sensibile pentru pacea şi securitatea internaţională, precum Iranul şi Coreea de Nord.
În acest context, aşteptările presei internaţionale legate de realizarea unor progrese semnificative au fost complet nerealiste. Credem însă că vizita lui Obama la Beijing a ţintit un alt obiectiv: o formă de socializare între două mari puteri aflate într-o competiţie pentru influenţa geopolitică în Extremul Orient. Într-un fel, actuala administraţie continuă politica externă asumată de George W. Bush, care încuraja China să devină un pilon responsabil al sistemului internaţional („responsible stakeholder“).
Fie că s-a aflat la Beijing, la Tokio sau la Seul, turneul lui Obama a stat sub semnul noţiunii de „reasigurare strategică“. De altfel, această filosofie rezumă mesajul tacit transmis Beijingului: „noi şi aliaţii noştri suntem pregătiţi să urăm bun venit ascensiunii Chinei ca mare putere, însă China trebuie să reasigure restul lumii că dezvoltarea sa şi extinderea rolului său global nu se vor face pe seama securităţii şi prosperităţii celorlalţi“.
Şi totuşi, comportamentul agresiv al Beijingului din Marea Chinei de Sud reflectă ingredientele tradiţionale din ADN-ului oricărei mari puteri: tentaţia de a-şi intimida vecinii. Până nu demult, Statele Unite erau singura putere capabilă să domine vestul Pacificului. Mai mult, libertatea de mişcare în vestul Pacificului era garantată de preponderenţa navală şi aeriană a Statelor Unite. Astăzi, acest monopol se erodează continuu. În ultimii ani, China a investit masiv în capacităţi de proiectare a puterii sale în aer, pe apă şi în spaţiu, devenind treptat o putere continentală cu forţe expediţionare. Totodată, forţele militare chineze au dezvoltat un impresionant arsenal de bombe inteligente, rachete balistice şi antisatelit care ar putea paraliza decisiv reţelele informatice de comandă şi control pe care se sprijină bazele Statelor Unite din Okinawa şi Guam.
Toate aceste tendinţe ameninţă să anuleze, într-un viitor nu prea îndepărtat, avantajele militare tradiţionale ale Statelor Unite în zona Asia-Pacific, ceea ce ar putea conduce la diminuarea credibilităţii garanţiilor de securitate oferite Japoniei, Coreei de Sud şi Australiei. Însă, o analiză atentă a discursului preşedintelui Obama din timpul turneului developează cele două dimensiuni probabile ale strategiei pe care SUA urmează să o aplice faţă de China: accelerarea integrării Chinei în arhitectura sistemului internaţional, prin intermediul organizaţiilor globale şi regionale, în scopul încurajării intereselor sale de menţinere a statu-quo-ului, complementar cu reformarea şi consolidarea alianţelor tradiţionale, în vederea contrabalansării capitalului de presiune geopolitică exercitat de armata chineză. //
