Ofensiva central-europeană a lui Mitt Romney

Europa Centrală se detaşează drept marea câştigătoare a primului turneu extern al candidatului republican pentru Casa Albă.

În ciuda gafelor care au ţinut prima pa­gi­nă a ziarelor (prin criticile aduse au­to­ri­tă­ţilor britanice faţă de precaritatea mă­su­rilor de securitate din timpul Jocurilor Olimpice sau comentariile privind superioritatea cul­turii israeliene), primul tur­neu internaţional al lui Mitt Romney, candidatul re­pu­blican pentru Casa Albă, a urmărit contestarea la sce­nă deschisă a principalelor direcţii de politică externă asumate de Obama, precum şi recuperarea unor aliaţi, aparent alienaţi de ini­ţia­ti­vele sale. În sine, misiunea pare aproape imposibilă, fiind recunoscut faptul că pen­tru Obama politica externă este un punct forte. Dimpotrivă, el este vulnerabil in­tern, în spaţiul politicilor economice. De aici nevoia de a îngroşa şi exagera anumite teme şi chiar de a le prezenta fragmentar.

După Marea Britanie, a doua oprire a can­didatului republican a fost în Israel. Cu­noscute fiind nenumăratele ciocniri dintre Administraţia Obama şi premierul Ne­ta­nyahu (pe tema dosarului iranian sau a ex­tinderii coloniilor din teritoriile ocupate), Romney a ţinut să arate că este un sus­ţi­nător necondiţionat al securităţii statului evreu şi că nu intenţionează să dea lecţii Is­raelului despre cum să-şi proiecteze pro­pria politică externă. Prima jumătate a aces­tui an a expus o serie de presiuni ame­ricane pentru a încerca să convingă Is­raelul de consecinţele dezastruoase pe ca­re le-ar avea pentru stabilitatea regională un atac israelian asupra programului nu­clear iranian. Spre deosebire de Obama, ca­re vede în regimul iranian un actor ra­ţional care acţionează în baza unor calcule de tip cost/beneficiu şi al cărui com­por­tament poate fi modificat printr-o com­bi­naţie de măsuri coercitive şi recompense, Romney percepe Teheranul ca fiind con­trolat de o teocraţie radicală, cu care este imposibil de negociat: „Când liderii Ira­nului neagă Holocaustul şi vorbesc des­pre ştergerea de pe faţa pământului a Is­raelului, doar naivii pot considera acest lucru un exces retoric. De fapt, regimul ayatollahilor ne testează rezistenţa mo­ra­lă. Ei vor să ştie cine se va opune şi cine se va uita în altă parte. Eu nu voi privi în altă parte şi nici poporul meu. Dacă un inamic spune că vrea să distrugă po­porul evreu, trebuie să îl credem. Am vă­zut ororile istoriei. Şi nu vom sta să ne uităm repetându-se. Ar fi o prostie să nu îi credem pe cuvânt pe liderii iranieni. Ei sunt, în cele din urmă, produsul unei te­ocraţii radicale“. Astfel, nuclearizarea Ira­nului este de neconceput: „Istoria ne în­vaţă că, atunci când cele mai despotice regimuri pun mâna pe cele mai dis­tru­gă­toare arme, pacea degenerează în opri­ma­re, violenţă şi războaie devastatoare“.

Obama – un preşedinte postatlantist?

Nu este deloc întâmplător faptul că tur­ne­ul internaţional al candidatului republican s-a încheiat în inima Europei Centrale, la Varşovia. Totul se înscrie într-o coregrafie atent calculată pe care o putem distinge în spatele acestei iniţiative gândite să re­amintească tuturor de „sprijinul oferit de Statele Unite unei naţiuni captive în vre­mea Războiului Rece“ (Ian Brzezinski). Într-un fel, este o misiune de re­cu­pe­rare a unui simbolism oa­recum pierdut pentru Ad­ministraţia Obama. Astfel, Războiul Rece (din pers­pectiva legăturii simbiotice dintre America şi Europa), precum şi sensibilităţile eu­roatlantice, au fost pentru Obama repere mai puţin relevante. Dimpotrivă, Asia şi Pacificul au luat faţa Europei şi a atlantismului. Mulţi dintre observatori chiar au conchis că, spre deosebire de predecesorii săi, Obama nu doar că nu este un atlantist din con­vingere, ci mai degrabă primul „pre­şe­din­te postatlantist şi postoccidental“ (Tomas Valasek). În cele din urmă, Pacificul s-a dovedit a fi un reper geopolitic şi biografic mult mai natural pentru el decât co­mu­nitatea euroatlantică. Oricum, in­ter­ac­ţiu­nea cu Europa Centrală şi de Est a pornit încă de la început cu stângul. Să ne amin­tim doar scrisoarea foştilor lideri central şi est-europeni (inclusiv nume grele ale regiunii - Havel, Wałęsa, Kwaśniewski, Schwar­zenberg), care în iulie 2009 îi re­proşau lui Obama abandonarea acestui te­ritoriu în numele resetării cu Rusia. Era momentul anulării scutului antirachetă în versiunea Bush, context în care Ad­mi­nis­traţia Obama era avertizată că, „indiferent de virtuţile sale militare, scutul an­ti­ra­chetă devenise - cel puţin pentru anu­mite state - un simbol al credibilităţii Ame­ricii şi al angajamentului faţă de re­giune“. O realitate punctată retroactiv de Romney, într-un discurs în faţa vete­ra­ni­lor americani: „Principiul operaţional al politicii externe americane a fost să lu­creze cu aliaţii noştri pentru a putea des­curaja agresiunea înainte ca aceasta să explodeze într-un conflict deschis. Aceas­tă politică depinde de cultivarea rela­ţi­ilor noastre şi de apărarea valorilor noa­s­tre comune. Şi, totuşi, preşedinele s-a miş­cat într-o direcţie opusă. A început prin abandonarea bruscă a prietenilor din Po­lonia şi Republica Cehă. Ei au ac­ceptat cu­­rajos să furnizeze poziţii pentru sis­te­mul nostru antirachetă, doar pentru a li se spu­ne, în ultimul moment, că acor­dul nu mai este actual. Ca parte din aşa-nu­mita politică de resetare, apărarea an­tira­che­tă a fost sacrificată ca o concesie unila­te­rală făcută guvernului rus“. Ceea ce „ui­tă“ Romney să spună este că, la pre­siunea Ad­ministraţiei Obama, NATO a ins­titu­ţio­nalizat pentru prima dată în istoria sa pla­nuri de apărare teritorială pentru Po­lonia şi statele baltice. Iar SUA a decis des­făşu­ra­rea pe teritoriul polonez a unei ba­terii de ra­chete Patriot şi a unei escadrile de F-16. Scutul antirachetă nu a fost aban­donat, ci amplasat ferm sub egi­da NATO şi mo­di­fi­cat pentru a răspunde pericolului ra­che­telor balistice cu rază intermediară de ac­ţiune. În noua schemă americană, Polonia ră­mâne parte a pro­iec­tului, alături de Ro­mânia şi Turcia. Deci nici pe departe nu pu­tem să vorbim de o abandonare a scutului.

Consecinţele secolului pacific

Pe fond, însă, echipa lui Romney încearcă să marcheze şi să câştige puncte elec­to­rale, speculând o parte dintre erorile de co­municare făcute de Administraţia Oba­ma faţă de aliaţii cu suflet şi convingeri atlantiste. Astfel, una dintre semnăturile dis­tincte ale politicii externe a Ad­mi­nis­traţiei Obama, cu impact direct asupra aliaţilor euroatlantişti ai SUA, este re­ba­lan­sarea vizibilă, programatică a Washing­to­nului către Asia şi Vestul Pacificului, ceea ce impune o regândire a prezenţei ame­ricane din Europa. Două sunt momentele care au anunţat această reorientare de azi­mut a politicii externe americane. Astfel, în octombrie 2011, Hillary Clinton vorbea de începutul secolului Pacific al Americii, o investiţie de importantă strategică si­milară celei de după 1945, făcută în ar­hi­tectura transatlantică - „a venit mo­men­tul ca Statele Unite să facă investiţii si­milare ca putere pacifică“. Într-un fel, pen­tru Obama, ancorarea fermă a pro­iec­tului pacific este la fel de importantă şi de urgentă pe cât era pentru administraţiile Tru­man şi Eisenhower configurarea pro­iectului euroatlantic. În ianuarie 2012, a fost rândul Pentagonului să valideze, din perspectiva amprentei regionale defensive, filosofia recalibrării către Asia: „În timp ce Statele Unite vor continua să con­tri­buie militar la securitatea globală, ne vom reorienta din necesitate către re­giu­nea Asia-Pacific“. Totodată, pornind de la constatarea simplă că majoritatea sta­telor europene sunt astăzi producători de securitate, Pentagonul identifică opor­tu­ni­tatea de a-şi rebalansa investiţiile militare americane din Europa, mutând accentul dinspre „conflictele actuale (precum Af­ga­nistan), spre capacităţile viitoare“. Iar pentru a rămâne în pas cu datele noului peisaj strategic (precum terminarea cam­paniilor din Irak şi Afganistan), „prezenţa noastră în Europa trebuie să evolueze“. Pentru o bună parte dintre liderii flancului estic al NATO, anunţul Pentagonului este îngrijorător, mai ales pentru că are loc într-un moment de maximă volatilitate po­litică pentru întreaga construcţie eu­ro­peană. „Decizia reducerii forţelor milit­a­re ridică întrebări asupra angaja­men­tu­lui Statelor Unite în raport cu res­ponsa­bi­li­tăţile asumate prin articolul 5 al NATO“, constata Ian Brzezinski, unul dintre con­silierii lui Mitt Romney, chiar înaintea su­m­mitului NATO de la Chicago.

America rămâne o putere în Europa Centrală

Citite în această cheie, nuanţele dis­cur­su­lui ţinut de Romney la Varşovia promit să inverseze multe dintre priorităţile politicii externe americane, reancorându-le ferm în solul euroatlantic. Se conturează o an­titeză la pivotul asiatic asumat de Ad­mi­nistraţia Obama şi o revenire la sim­bo­lismul Noii Europe: „Am început această călătorie în Marea Britanie şi o finalizez în Polonia - cele două flancuri ale NATO, cea mai mare alianţă militară din is­to­rie. În timp ce mă aflam pe Downing Street, la numărul 10, mi-am amintit de epoca lui Winston Churchill, omul care a vorbit pentru prima dată de Cortina de Fier care coborâse asupra Europei. Ce onoa­re să mă aflu acum în Polonia, prin­tre cei care au ajutat la ridicarea acestei cortine“. În cuvintele lui Romney, Polonia este celebrată ca un miracol al libertăţii garantate de Statele Unite („într-o lume tul­bure, Polonia este nu numai un exem­plu, ci şi un apărător al libertăţii“), un model al statului minimal, dar şi ca reţetă de ieşire din actuala criză fiscală (pe prin­cipiul „nu împrumuta ceea ce nu poţi să plăteşti înapoi“). Pentru a se conecta cu audienţa central-europeană, Romney recu­perează tactic două dintre simbolurile cen­trale ale lumii libere, fiecare dintre ele de­cisive în demantelarea Cortinei de Fier. Unul polonez, altul american: Papa Ioan Paul al II-lea şi Ronald Reagan. De-altfel, ro­lul lor este recunoscut şi în imaginarul po­lonez printr-un monument inaugurat luna trecută pe străzile Gdanskului. La fel cum Ronald Reagan aprindea la Casa Albă lumânări în semn de solidaritate cu va­lo­rile unui întemniţat de comunişti, un Rom­ney viitor lider al lumii libere pro­mite să fie mereu alături de polonezi: „Po­lonia nu are un aliat mai mare decât po­porul Statelor Unite. Ne-aţi ajutat să ne câştigăm independenţa; eroismul vostru i-a inspirat pe aliaţi în cel de-al doilea război mondial; ne-aţi ajutat să dis­tru­gem Cortina de Fier; soldaţii polonezi au luptat cot la cot cu cei americani în Irak şi Afganistan. Am luptat şi am murit îm­preună. Împărtăşim o cauză comună, tes­tată de timp, imposibil de rupt. În vre­muri tulburi, ca şi în cele paşnice, măr­şă­luim împreună“. Nu în ultimul rând, tur­neul realizat de Romney şi-a propus să reasigure securitatea aliaţilor săi tra­di­ţio­nali: „asemenea unui paznic de noapte, trebuie să rămânem la postul nostru pen­tru a veghea asupra libertăţii care ne de­fineşte pe noi şi pe aliaţii noştri“.

În general, candidatul republicanilor tinde să propună politici de semn contrar celor promovate de Obama: secolului pacific, Romney îi opune utopia neoconservatoare a secolului american; diminuării bugetului militar, Romney îi propune o suplimentare semnificativă a resurselor Pentagonului; dacă democraţii au iniţiat recalibrarea spre Asia, republicanii vorbesc de re­des­co­perirea Europei Centrale. //