Opt zile de război între Hamas şi Israel

Cele opt zile (întreg intervalul 14-22 noiembrie a.c.) de lupte foarte intense între mişcarea Hamas şi forţele militare ale statului israelian s-au soldat, în total, cu 166 de morţi şi peste 1.200 de răniţi din rândul palestinienilor, precum şi cu 6 morţi din rândul israelienilor. Din punct de vedere strict militar, Israelul a învins aşadar din nou, în mod detaşat, ca în mai toate confruntările sale cu lumea arabă. Din punct de vedere politic, Hamas şi-a consolidat poziţiile, ca şi noul preşedinte al Egiptului, islamistul Morsi, liderul politic ce a reuşit să pună capăt conflictului, negociind dibaci un armistiţiu deocamdată stabil, care a început să funcţioneze încă din seara zilei de miercuri, 21 noiembrie. Dar şi guvernul israelian condus de premierul Netanyahu a câştigat semnificativ în plan politic, printr-o victorie militară foarte clară, cu doar două luni înainte de alegerile ce urmează să aibă loc la 22 ianuarie 2013. Iranul este însă actorul statal care a pierdut cel mai mult în urma celor opt zile de confruntări dure între militanţii Hamas şi militarii israelieni.

La 14 noiembrie a.c., israelienii reuşeau să-l elimine pe Ahmed al-Jaabari, şeful mi­litar principal al organizaţiei Hamas. Aces­ta a fost ţinta unui extrem de precis atac întreprins de forţele aeriene israeliene, con­si­de­rate a fi printre cele mai puternice şi mai eficiente din întreaga lume. Eli­mi­na­rea liderului militar a fost decisă ca urmare a creşterii masive a numărului de ra­chete de diverse tipuri pe care militanţii din Hamas le lansaseră, în ultima vreme, din Fâşia Gaza, împotriva unor ţinte civile din Israel. După uciderea liderului lor militar, militanţii din Hamas au înteţit, o vreme, tirul. Specialişti mi­li­tari citaţi de CNN şi Associated Press (AP) estimează că Hamas a lansat, în cele opt zile de conflict intens, cam 1.500 de ra­che­te contra Israelului. În acelaşi interval, for­ţele aeriene israeliene au efectuat, la rân­dul lor, în jur de 1.500 de misiuni de lup­tă. Un purtător de cuvânt militar de la Tel Aviv preciza, spre sfârşitul săptămânii tre­cute, că liderii forţelor armate israeliene sunt „mulţumiţi de rezultatele obţinute“. Au fost atacate şi distruse sute de obi­ec­tive şi instalaţii folosite de militanţii Ha­mas pentru lansarea rachetelor înspre Is­rael, precum şi cel puţin 26 de fabrici de armament şi de depozite militare mari fo­losite de palestinienii radicali. Aviaţia de luptă israeliană a lovit puternic inclusiv 180 dintre tunelurile care leagă Gaza de Egipt, folosite de Hamas inclusiv pentru a importa în mod clandestin armament, substanţe explozive şi muniţie. Israelul s-a pregătit chiar pentru o intervenţie te­res­tră majoră în Gaza, mobilizând câteva zeci de mii de rezervişti.

Competiţie tehnologică dură

Cele opt zile de război în toată regula în­tre Israel şi Hamas au pus în evidenţă şi un strat ceva mai nou al conflictului de lungă durată dintre israelieni şi militanţii palestinieni radicali. Este vorba despre o intensă competiţie tehnologică în do­me­niul militar. Palestinienii au folosit, pe sca­ră largă, multe rachete de tip Fajr-5, pro­iectate de inginerii militari iranieni. Un important comandant al Corpului Gar­di­e­nilor Revoluţiei din Iran a declarat că ţara sa nu a trimis celor din Hamas arme, ci doar „a transferat în Gaza tehnologia ne­cesară fabricării acestora“. Rachetele de tip Fajr-5, asemănătoare, în linii generale, cu celebrele Katiuşe ruseşti folosite în al doi­lea război mondial şi cunoscute sub denumirea Orgile lui Stalin, sunt pro­iec­tate încă dinainte de 1990 şi pot fi lansate de pe rampe mobile, care conţin câte 36 de tuburi de lansare, respectiv 6 rânduri de câte 6 rachete. Lansatoarele de acest tip cântăresc în jur de 15 tone fiecare şi sunt platforme de luptă relativ eficiente, dotate inclusiv cu stabilizatoare hidraulice complexe, ce permit o ţin­tire relativ precisă a zonei care trebuie lovită. Ra­che­ta Fajr-5 are o încărcătură de luptă alcătuită din 90 de kilograme de substanţe explozive foarte puternice. Lungimea rachetei este de aproape 6,5 metri, iar gre­utatea sa totală este de pes­te 900 de kilograme. Sis­temele cu 36 de ţevi fo­lo­site acum de Hamas permit lansarea ra­che­telor de tip Fajr-5 la fiecare 4-8 secunde. Rachetele pot atinge ţinte aflate până la aproximativ 75 de kilometri depărtare de locul lansării. Există, susţin surse deschise specializate, şi o variantă cu două trepte a rachetei Fajr. Aceasta ar avea o rază de acţiune semnificativ mai mare, de până la 190 de kilometri. Israelienii au folosit, la rândul lor, în premieră, sistemul de pro­tecţie antirachetă cunoscut sub denumirea Cupola de Fier (Iron Dome, în engleză), construit şi perfecţionat cu sprijinul SUA. Acest scut antirachetă este alcătuit, la fel ca şi acela ce urmează să fie instalat de americani la Deveselu, în sudul României, din radare puternice şi din rachete care interceptează, în plin zbor, cu mare pre­cizie, rachetele inamice. Conform datelor existente, o singură astfel de rachetă de­fen­­sivă costă în jur de 62.000 de dolari ame­ricani, iar Israelul a lansat cel puţin 500 de rachete, pentru a le doborî pe cele pa­lestiniene. Costurile sunt, deci, notabile: în cele opt zile de luptă, Israelul a chel­tu­it, numai pe muniţia folosită de Iron Dome, cel puţin 30 de milioane de dolari. Dar investiţia a produs, în mod clar, re­zul­ta­tele aşteptate: 84% dintre rachetele in­ter­ceptate de Iron Dome au fost distruse în zbor, înainte de a putea lovi orice ţintă, relatează presa occidentală, în timp ce mai puţin de 7% din numărul total al în­cărcăturilor de luptă folosite de Hamas au lovit obiective din zonele intens locuite ale Israelului, restul căzând în zone ne­populate, pe câmpuri sau în deşert. Dacă luăm în calcul aceste cifre – respectiv lo­vituri fix la ţintă, în 84% dintre cazuri, pen­tru sistemul defensiv israelian, şi doar 7% pentru cel ofensiv palestinian -, e foar­te clar cine – şi cu ce uriaşă diferenţă de scor – a câştigat competiţia tehnologică din­tre Israel, pe de o parte, şi tandemul Iran-Hamas, pe de altă parte.

Consecinţe politice

Poziţiile Hamas au fost, în ciuda în­frân­gerii clare suferită în plan strict militar, mult întărite. Organizaţia radicală mu­sul­mană s-a vădit în stare, din nou, să aducă Israelul la masa tratativelor şi a obţinut concesii notabile în schimbul încetării lansării rachetelor sale. Blocada la care a fost supusă Fâşia Gaza a fost deja sem­ni­ficativ relaxată. Aşa, de exemplu, relatează CNN şi AP, la sfârşitul săptămânii trecute, pescarii palestinieni au fost lăsaţi de for­ţele israeliene să iasă în mare până la 6 mile de ţărm, adică la o distanţă de două ori mai mare decât aceea pe care o puteau parcurge în mod obişnuit. La fel, fermierii palestinieni au putut să ajungă fără pro­bleme la terenurile lor aflate în interiorul zonei de completă interdicţie, de 300 de metri lăţime, pe care israelienii au impus-o şi au menţinut-o, ani în şir, în interiorul teritoriului palestinian. În plus, încetarea luptelor a dus la faptul că zeci de mii de copii palestinieni s-au întors, sâmbătă, în şcolile din Gaza, dintre care 245 func­ţio­nează cu sprijinul ONU.

Dintre actorii politici direct implicaţi, în­tr-un fel sau altul, în recenta escaladare a conflictului dintre Hamas şi Israel, cel mai mult a pierdut însă Iranul. Tehnologia mi­li­tară transferată de Teheran celor din Ha­mas s-a vădit a fi una cu performanţe scă­zute. Dar merită să luăm în calcul mai ales faptul că Israelul a dovedit, din plin, că e capabil să pareze cu remarcabilă efi­cienţă chiar şi un val continuu de rachete lansate asupra sa. Un asemenea bombar­dament ar putea fi, foarte probabil, una dintre măsurile prioritare la care ar putea recurge Iranul, dacă Israelul atacă uzinele nucleare iraniene în care se fabrică acum arme nucleare. Iranul ştie însă acum că sistemul antirachetă Iron Dome protejează foarte eficient Israelul şi are, drept ur­mare, şanse mai mici să poată riposta cu real succes la un eventual atac israelian. Altfel spus, Iranul este acum, în mod clar, semnificativ mai puţin puternic decât era înainte de 14 noiembrie a.c., atunci când nimeni nu testase, în condiţii reale de lup­tă, cum funcţionează Iron Dome. În plan politic a pierdut şi Mahmoud Abbas, şeful în exerciţiu al Autorităţii Naţionale Pales­ti­niene, care s-a vădit a fi, şi în această oca­zie, mult mai puţin capabil decât liderii Hamas să obţină concesii serioase din par­tea Israelului. Tocmai pentru a compensa brusca creştere a vizibilităţii Hamas, Ab­bas ar putea încerca, comentează presa internaţională, să solicite ONU re­cu­noaş­terea oficială a existenţei şi independenţei statului palestinian. Unele surse afirmă că încercarea s-ar putea produce chiar joia aceasta, când se împlinesc fix 65 de ani de la decizia Adunării Generale a ONU de par­tajare a Palestinei, adoptată la 29 no­iem­brie 1947.

* Florin Diaconu este conferenţiar universitar la FSPUB şi senior researcher la IDR.