Pe aceeași temă
27 decembrie 2007: un miting electoral la care s-au strans mii de oameni intr-un oras din apropiere de Islamabad. Cel mai important lider al opozitiei politice din Pakistan, Benazir Bhutto (presedintele PPP - Partidul Poporului din Pakistan), a tinut unul dintre discursurile obisnuite ale campaniei electorale. Inainte de plecarea lui Bhutto, un atacator sinucigas a declansat o bomba, care a lovit din plin multimea din jurul fostului premier. Rezultatul: zeci de morti... printre ei si fostul premier Benazir Bhutto. Imaginile care se derulau pe ecranele TV dupa asasinarea lui Bhutto aratau reinstaurarea haosului pe strazile din Pakistan: batai intre simpatizantii diferitelor grupari politice, automobile incendiate, forte paramilitare, care primisera ordinul sa traga.
Pakistanul este un stat din Asia de Sud cu o istorie relativ recenta. Se invecineaza cu Afganistanul, marcat de instabilitate politica, si India, cu care se afla in conflict pentru provincia Kasmir. A aparut pe harta lumii in 1947, cand Marea Britanie a renuntat la imperiul colonial, si de atunci a cunoscut doar o scurta perioada de democratie, intre 1988 si 1999, cand a fost condus de guverne desemnate prin alegeri libere. La fel ca si India, detine un arsenal nuclear care l-a transformat intr-una dintre puterile regionale ale Asiei si a determinat dispute cu SUA.
Pervez Musharraf, actualul presedinte al Pakistanului, a venit la putere in 1999. A rasturnat un guvern ales democratic printr-o lovitura de stat sangeroasa, si-a asumat cele mai importante functii in stat, presedinte si conducator suprem al armatei. Pana la atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, Musharraf a fost unul dintre inamicii SUA. Pakistanul a fost printre putinele state care au recunoscut regimul taliban de la Kabul, iar teritoriul sau era o baza pentru gruparile teroriste care operau in Kasmir, Afganistan sau India. La 11 septembrie 2001, Musharraf a trecut in tabara americana a razboiului impotriva terorismului. Cooperarea americanilor cu liderul de la Islamabad a avut suisuri si coborasuri. Musharraf a luat masuri impotriva taberelor de luptatori afiliate Al Qaeda care se aflau pe teritoriul Pakistanului, dar a refuzat, in mod fatis, reformele politice. Democratizarea regimului de la Islamabad este un obiectiv major al SUA, Pakistanul fiind considerat un aliat vital in eforturile globale si regionale de combatere a terorismului. In 2006, George Bush a vizitat Pakistanul, prilej cu care a vorbit despre o alianta strategica cu Islamabadul in lupta impotriva terorismului. Cooperarea SUA-Pakistan in cadrul coalitiei antiteroriste a fost apreciata de multi oficiali americani. Problema ramanea democratizarea politica si, in special, refuzul lui Musharraf de a renunta la functia de sef suprem al armatei si de a organiza alegeri libere. In martie 2007, liderul de la Islamabad a decis schimbarea din functie a presedintelui Curtii Supreme de Justitie pentru a putea mentine cele doua functii asumate in 1999. Gestului lui Musharraf i-au urmat protestele de strada ale opozitiei politice si cele ale SUA.
O noua strategie: pactul elitelor
Din 2001 pana in prezent, SUA au acordat regimului generalului Musharraf un ajutor economic estimat la 10 miliarde de dolari. In cea mai mare parte (75%), efortul s-a concentrat pe dezvoltarea capacitatii armatei pakistaneze de a acorda asistenta SUA in razboiul impotriva terorismului. Pakistanul este considerat un aliat esential in distrugerea talibanilor si a infrastructurii Al Qaeda din zonele din apropierea frontierei cu Afganistanul. Timp de aproape 7 ani strategia administratiei Bush a vizat in exclusivitate echiparea armatei pakistaneze, in detrimentul altor segmente; s-au facut investitii minimale in proiecte de dezvoltare economica, de consolidare a institutiilor politice sau de asistenta in domeniul educatiei, desi progresul in aceste compartimente este vital pentru a crea o alternativa credibila la fortele politice extremiste. Asistenta financiara si militara acordata de catre Statele Unite nu a condus la eliminarea bazelor talibane si Al Qaeda de pe teritoriul Pakistanului si nici nu a stopat atacurile militantilor islamici din zonele de frontiera impotriva fortelor NATO din Afganistan. Stabilitatea interna a Pakistanului ramane foarte precara; respectul pentru drepturile omului si domnia legii lipsesc. Paradoxul rezida in faptul ca Statele Unite au investit cel mai mult in elitele cel mai putin progresiste, care nu au alt scop decat mentinerea puterii. S-a facut mult prea putin pentru aliatii naturali: fortele democratice, activistii drepturilor omului, pentru societatea civila, pentru media, adica toate acele forte care au contestat in strada abuzurile regimului Musharraf. Statele Unite au mizat totul pe o singura carte, pe un singur om: generalul Musharraf.
Esecul acestei abordari a devenit vizibil in iulie 2007, moment in care CIA a facut publica o estimare a nivelului de amenintare terorista la adresa SUA care confirma faptul ca Al Qaeda s-a regrupat si isi consolideaza reteaua operationala in zone sigure din Pakistan, aflate la granita cu Afganistanul, zone tribale foarte putin permeabile autoritatilor de la Islamabad. Imediat, presiunea Washingtonului asupra regimului Musharraf a crescut. Tot mai multe voci au acuzat Islamabadul de un joc dublu, in masura in care regimul Musharraf a tolerat infrastructura Al Qaeda si taberele talibane pe teritoriul sau. Washingtonul si-a schimbat strategia. A fost readus din exil fostul premier Benazir Bhutto, un lider moderat, progresist, cu viziuni democratice. Presiunea politica asupra generalului Musharraf era maxima. Washingtonul l-a fortat sa accepte un partaj al puterii. Am asistat la un pact al elitelor. Generalul, presat de americani, contestat de opozitia democratica, ingrijorat de potentialul de "talibanizare" a societatii pakistaneze, pe fondul ascensiunii fortelor politice extremiste, islamiste, a acceptat. A fost o convergenta intre cele doua elemente prooccidentale ale societatii pakistaneze: fortele conservatoare - establishmentul/aparatul militar, si elitele moderate, progresiste, reprezentate de partidul doamnei Bhutto. S-a negociat un nou raport de forte: Musharraf renunta la sefia armatei, dar ramane presedinte, iar in cazul in care PPP va castiga alegerile, doamna Benazir Bhutto va fi numita prim-ministru. Washingtonul a incercat sa asambleze o balanta intre autoritarismul lui Musharraf si politicile moderate ale lui Bhutto.
Sprijinul Statelor Unite pentru elitele societatii civile a sporit. S-a pregatit scena pentru o etapa post-Musharraf. S-a dorit tranzitia spre un regim politic legitim, popular, capabil sa tina societatea pakistaneza departe de extremismul religios. Potentialul de radicalizare, de talibanizare a societatii pakistaneze nu este tocmai de neglijat. In jur de 70 de milioane de pakistanezi au sub 15 ani, iar peste 30 de milioane dintre acestia traiesc in familii care supravietuiesc cu mai putin de doi dolari pe zi. Pentru cei mai multi, invatamantul secular, moderat este un privilegiu rezervat doar elitelor urbane. Unica alternativa devine invatamantul teologic radical promovat prin asa-numitele madrass, unde tinerii invata sa urasca Occidentul si valorile lui.
Musharraf incalca intelegerea cu Bhutto
Intr-un discurs televizat difuzat in seara de 3 noiembrie 2007, Musharraf a anuntat instaurarea starii de urgenta, a suspendat Constitutia in vigoare, a impus Legea Martiala, motivand ca "un nivel fara precedent al pericolului" exercitat de islamistii extremisti si de Al Qaeda "ameninta grav viata si proprietatea cetatenilor Pakistanului". Anuntul din 3 noiembrie al liderului pakistanez nu a surprins Washingtonul, care se astepta la o "a doua lovitura de stat", inca din martie, cand presedintele schimbase componenta Curtii Supreme de Justitie. Secretarul de stat, Condoleezza Rice, anuntase deja ca miscarea lui Musharraf era previzibila si a calificat-o ca fiind "un profund si regretabil" regres al democratiei in Pakistan. La 15 noiembrie starea de urgenta a fost ridicata, partidele din Pakistan au intrat in campanie electorala pentru alegerile parlamentare si provinciale programate pentru 8 ianuarie 2008, in care PPP, principalul pol al opozitiei, si PML-Q (Liga Musulmana a Pakistanului-Quaid), partid aflat la putere, erau considerate drept favorite.
Dar uciderea fostului premier Benazir Bhutto la 27 decembrie 2007 a aruncat Pakistanul in haos. O parte importanta a electoratului si partidul doamnei Bhutto au acuzat implicarea regimului Musharraf in asasinatul politic. Strazile au fost luate cu asalt, violentele au crescut in intensitate. O echipa a Scotland Yard-ului s-a deplasat la Islamabad pentru a investiga circumstantele mortii fostului premier. SUA au reactionat imediat, George Bush a vorbit la telefon cu Musharraf in aceeasi zi in care Bhutto a fost asasinata, incercand sa-l convinga pe liderul de la Islamabad sa mentina data pentru care fusesera programate alegerile. Insa o Comisie Electorala a decis reprogramarea alegerilor in ziua de 18 februarie 2008. Condoleezza Rice a reusit sa-l convinga pe succesorul lui Bhutto sa participe la alegerile din februarie. Balanta presedinte autoritar-premier moderat ar mai putea pastra sanse de reusita. Problema ramane sustinerea pe care SUA, un stat democratic, o acorda unui lider autoritar total lipsit de popularitate printre cetatenii sai. La aceasta se adauga instabilitatea regimului de la Islamabad, pentru care asasinatul politic tinde sa devina norma (un candidat al PML-Q a fost ucis intr-o explozie la 28 decembrie). Nimeni nu poate garanta ca victoria noului lider al PPP la alegerile din februarie inseamna mentinerea acestuia in viata si la putere. Asasinarea doamnei Bhutto impune totodata o serie de reflectii asupra naturii sistemului politic in societatea pakistaneza, o societate obisnuita cu practica "succesiunii dinastice", o societate construita pe mobilizarea unor "loialitati de tip feudal". Pentru "familia Bhutto" alegerile democratice in mod traditional au fost un mijloc de recastigare a puterii. "Democratia este cea mai buna razbunare" era unul dintre crezurile doamnei Bhutto, acum devenit slogan electoral. Benazir Bhutto si-a construit cariera politica pe capitalul de legitimitate al tatalui sau, Zulfikar Ali Bhutto, fondatorul PPP, ucis de armata in 1979. Acum mostenirea politica si martiriul doamnei Bhutto sunt invocate de noua "regenta" ce si-a asumat conducerea PPP, formata din fiul sau, Bilawal, de 19 ani, si de sotul sau, Asif Ali Zardari. De altfel, inca din momentul fondarii sale, PPP a fost si a ramas "un brand" al familiei Bhutto. Este previzibila crearea unei formule hibride, cu o puternica amprenta locala: o democratie electorala in care primeaza "succesiunea dinastica" si in care alegerile ofera oportunitatea colonizarii puterii, dar si a razbunarii politice; un sistem politic relativ stabil, in care rolul armatei, de garant al unui stat secular, dar si de actor cu autoritate extraconstitutionala, ramane fundamental.
