Pe aceeași temă
Spre deosebire de „piețele strânse“ ale anilor 2000, suntem astăzi în situația unei supraoferte de hidrocarburi, pe fondul diminuării globale a cererii.
De la mijlocul lunii iunie, cotația țițeiului Brent este într-o continuă și pronunțată scădere: de la 115 dolari/baril la 15 iunie, prețul a coborât pe 11 septembrie sub 98 de dolari/baril. Tendința e îmbucurătoare pentru consumatori, dar contrariantă în actualul context internațional. Rareori au avut loc în același timp atâtea conflicte militare intra- și inter-statale în regiuni producătoare de petrol: război în Irak, Siria și Libia, conflict intern în Egipt și Algeria, embargouri impuse industriilor petroliere ale Iranului și Rusiei, violențe militare între Sudan și Sudanul de Sud, amenințarea epidemiei de Ebola în Golful Guineea – fie și numai o fracțiune din această desfășurare globală de insecuritate ar fi cauzat, în deceniul trecut, o creștere bruscă de preț (price spike) pe bursele internaționale de mărfuri.
Cu piețe internaționale de energie „strânse“ (tight), în care cererea era mai mare decât oferta, anii 2000 au fost marcați de consumul insațiabil al „puterilor emergente“ (China și India, în primul rând) și de teama că producția de petrol avea să fie excedată de cerere în cursul următorului deceniu. Astfel, în iunie 2008, barilul de țiței atinsese un maximum al tuturor timpurilor de 147 de dolari. Într-un asemenea climat de piață, era suficientă o grevă a muncitorilor petroliști în Venezuela sau un sabotaj al oleoductelor din Delta Nigerului, de exemplu, pentru a genera un spike de circa 10 dolari/baril. Dar în ciuda multitudinii și profunzimii crizelor actuale, prețul este în diminuare. Acest fapt cere o explicație.
Potrivit Petroleum Intelligence Weekly (PIW, 1 septembrie 2014), întreruperile de producție la nivel global au însumat, de la începutul lui 2011 până în prezent, circa 3 milioane de barili/zi (b/z). Irakul produce acum puțin peste 3 milioane b/z, doar jumătate din nivelul așteptat pentru următorii ani. În Libia, marcată de haosul luptei dintre milițiile rivale, producția a crescut de la 200.000 b/z în iunie la 800.000 b/z în septembrie, dar e improbabilă atingerea obiectivului de 1,5 milioane b/z până la sfârșitul anului. Iranul exportă circa 1 milion b/z și nu poate spera să depășească acest nivel până la încheierea unui acord cu grupul P5+1 privind detaliile programului său nuclear. Pe termen mai lung, sancțiunile economice occidentale vor reduce capacitatea Rusiei de a dezvolta noi zăcăminte în greu accesibila regiune arctică, iar producția de hidrocarburi din Marea Nordului e în continuă diminuare.
Un asemenea cumul de factori ar fi avut efecte economice catastrofale în anii 2000. Dar elementele fundamentale ale pieței sunt astăzi diferite. În primul rând, producția americană de țiței „ușor și dulce“ (light, sweet crude, tranzacționat pe bursa new-yorkeză de mărfuri, NYMEX, sub cotația West Texas Intermediate, WTI), extras preponderent din roci de „țiței de șist“, a reușit nu doar să compenseze, ci să și depășească volumul cumulat al întreruperilor de producție. Din 2011 până în prezent, producția de țiței a SUA a crescut cu peste 3 milioane b/z, la care se adaugă 1 milion b/z de gaze naturale condensate. În august 2014, producția în Statele Unite a atins nivelul uluitor de 13 milioane b/z, ceea ce a plasat America pe primul loc al producătorilor mondiali. În plus, alte state producătoare din afara cartelului Organizației Țărilor Producătoare și Exportatoare de Petrol (OPEC), precum Canada, Brazilia și Columbia, au adus contribuții apreciabile pe piața globală, piață ce totalizează aproximativ 93 de milioane b/z. Agenția Internațională pentru Energie (IEA) anticipează o creștere a producției de țiței în afara OPEC cu 1,6 milioane b/z în 2014 și cu alți 1,3 milioane b/z în 2015, creștere al cărei principal vector este boom-ul producției hidrocarburilor de șist.
|
Între lunile iunie şi septembrie ale anului în curs, prețul barilului de ţiţei a coborât de la 115 dolari la mai puţin de 98 de dolari. |
În al doilea rând, cererea de petrol la nivel global este în evidentă încetinire. China și-a redus cererea cu 250.000 b/z în 2014, pe fondul scăderii de creștere economică. La fel stau lucrurile și în Europa, unde economia Zonei Euro e amenințată de deflație (scădere a prețurilor concomitentă cu scădere a activității economice). În plus, un rol explicativ important îl joacă și efectele politicilor energetice europene de promovare a eficienței energetice și de subvenționare a surselor de energie regenerabilă, care au diminuat proporția hidrocarburilor în structura consumului de energie. Potrivit ultimului său raport lunar, IEA anticipează o temperare a creșterii consumului de petrol cu 150.000 b/z în 2014 la 900.000 b/z, cu o estimare ceva mai optimistă pentru 2015: creștere a cererii agregate de 1 milion b/z.
Astfel, spre deosebire de „piețele strânse“ ale anilor 2000, suntem astăzi în situația unei supraoferte de hidrocarburi, pe fondul diminuării globale a cererii. Unul dintre efecte este scăderea relevanței globale a exporturilor din statele OPEC. Producătorul pivot al OPEC, Arabia Saudită, a jucat vreme de decenii rolul factorului de echilibrare al pieței petroliere internaționale, mulțumită statutului de cel mai mare producător de țiței al lumii – poziție pe care, probabil, o va pierde în fața SUA în următorii ani – și capacității sale productive de rezervă, adică posibilității de a suplimenta în timp scurt producția astfel încât să alimenteze piața globală și să controleze nivelul prețului. Riadul a și anunțat, de altfel, un nivel preferat al prețului barilului de 100 de dolari. Cu toate acestea, pentru a-și proteja cota de piață, regatul saudit a decis de curând nu scăderea producției, așa cum era de așteptat pe o piață în scădere, ci ieftinirea cu 1,7 dolari/baril a țițeiului Arab Light pentru livrările din octombrie către clienții din Asia, Europa și SUA. Rămâne de văzut dacă lupta dintre membrii OPEC pentru cote de piață nu va duce la un și mai mare surplus de producție și, în consecință, la o scădere și mai pronunțată a prețului.
Dar, în al treilea rând, dinamica prețului energiei nu e influențată doar de elementele fundamentale ale pieței. Așa cum explică Dan Dickers în Oil’s Endless Bid (2011), anii 2000 au fost caracterizați nu doar de foamea de energie primară a puterilor emergente, ci și de „asetizarea“ piețelor de petrol, adică de deschiderea lor către investitori netradiționali și instrumente investiționale diversificate, ceea ce a stimulat pătrunderea masivă a capitalului băncilor de investiții și a fondurilor hedge specializate în energie. Aceste mari instituții financiare au făcut irelevanți traderii independenți, ba chiar și ponderea tranzacțiilor comerciale ale companiilor petroliere internaționale (IOC), precum ExxonMobil și Chevron. A crescut enorm discrepanța valorică dintre „barilul fizic“ de țiței și „barilul de hârtie“: tranzacțiile speculative cu petrol, prin instrumente derivative sofisticate, au ajuns, înainte de colapsul economic din 2008, la o valoare de 15 ori mai mare decât cele încheiate cu livrarea barilului fizic.
După vârful absolut din iunie 2008, prețul barilului a scăzut cu 80% în câteva luni, după care și-a reluat creșterea, ajungând în următorii trei ani să depășească din nou nivelul de 100 de dolari. Piețele de petrol sunt în continuare asetizate, cu prezența financiară masivă a instituțiilor financiare și a investitorilor privați. Contractele de tranzacționare a petrolului nu mai sunt atât mijloace de management a riscului pentru vânzătorul sau consumatorul de petrol, cât instrumente investiționale, precum acțiunile sau bondurile. Pe de o parte, acest fapt contribuie la lichiditatea financiară a piețelor, dar, pe de altă parte, sporește considerabil volatilitatea prețurilor, adică gradul lor de variabilitate și imprevizibil, ceea ce constituie o provocare la adresa securității energetice a statelor și a bunei funcționări economice.
Un alt temei structural pentru care prețul țițeiului nu poate coborî prea mult sub 100 de dolari/baril ține de costurile ridicate ale tehnologiilor contemporane de extracție a hidrocarburilor din „șisturi“ de hidrocarburi, din apele adânci ale mărilor sau din alte tipuri de zăcăminte greu accesibile. Aceste tehnologii au un nivel de breakeven (la care câștigul acoperă costurile) de circa 80-90 de dolari/baril. Dacă prețul țițeiului coboară și persistă sub 100 de dolari/baril, astfel de tehnologii devin nerentabile, producția se reduce, iar prețul crește din nou, în mod autocorectiv. În ceea ce-i privește, producătorii tradiționali (OPEC și Rusia) nu au interesul ca barilul să scadă sub 100 de dolari, întrucât construcțiile lor bugetare se bazează pe anticiparea acestui nivel de preț.
Dintre factorii enumerați, predominant este nivelul ridicat al producției nord-americane de țiței. Prin urmare, elementul central de prognoză a tendințelor de preț ține de fundamentele geologice, tehnologice, financiare și ecologice ale boom-ului petrolier american. Într-o evaluare optimistă, PIW anticipează o creștere cu 2 milioane b/z a producției de țiței în SUA în 2015, estimare compatibilă cu cea a IEA, menționată anterior. Coroborat cu decizia saudită de a menține nivelul de producție și de a ieftini exporturile, precum și cu tendința dovedită a tehnologiei de a se ieftini și de a scădea costurile de producție, acest scenariu e compatibil cu coborârea prețului barilului sub 90 de dolari.
Pe de altă parte, analiștii mai sceptici consideră că riscurile de perturbare gravă a livrărilor de petrol vor prevala asupra capacității Americii de a compensa volumul agregat al întreruperilor de producție la nivel internațional. Ei pun în ecuație tendința globală de creștere a consumului (chiar dacă este evident încetinită) și apropierea de limita superioară a capacității saudite de producție de rezervă, cu rezultatul anticipat al „strângerii“ piețelor și al reluării, în următorii ani, a fenomenului spike-urilor de preț.
* Universitatea din București și Energy Policy Group
CITEȘTE ȘI
