Pe aceeași temă
Până la 1 martie, Pentagonul şi o bună parte a guvernului american trăiesc sub spectrul sabiei lui Damocles. Perspectiva sechestrului mecanic, aproape contabil, lipsit de o ancorare strategică, asupra bugetului, ar putea pune sub semnul întrebării multe dintre angajamentele globale de apărare colectivă ale SUA.
În ianuarie 2012, Pentagonul îşi anunţa noua strategie de apărare. În acel context s-a discutat şi despre implicaţiile acesteia faţă de Europa. Se punea problema reducerii prezenţei forţelor americane desfăşurate permanent pe continent. În cele din urmă, mediul de securitate nu mai putea fi evaluat prin optica exclusivistă a Războiului Rece. Era nevoie de o ajustare. „Lumea s-a schimbat, ameninţările secolului XXI sunt diferite, necesită noi tehnologii, dar şi noi formule operaţionale. Ideea de ansamblu este că nu mai suntem preocupaţi de o Uniune Sovietică ameninţând să invadeze Pasul Fulda şi de cantităţile masive de trupe de care ai nevoie ca să răspunzi unui potenţial atac“, ne-a spus Janine Davidson, un fost înalt oficial din Pentagon implicat în dezvoltarea strategiei din ianuarie 2012. Dimpotrivă, filosofia descurajării regionale punea acum preţ pe altceva: pe viteză, mobilitate, flexibilitate şi mult mai puţin pe cantitate. De aici accentul pe o prezenţă cât mai suplă însemnând consolidarea capacităţilor navale, aeriene şi antibalistice pe care SUA le-au plusat în ultimul timp în Europa. Pe scurt, vorbim de un tip de amprentă geografică sensibil diferită de cea din timpul Războiului Rece. Între timp, această aparentă dezangajare americană din Atlantic a fost dublată de o rebalansare tactică spre Pacific, făcându-i pe mulţi europeni să se simtă abandonaţi. Generalul Martin Dempsey (şeful Statului Major Interarme) avea să explice raţiunea acestei reorientări folosind o imagine din lumea hockey-ului: „Wayne Gretzky, probabil cel mai bun jucător din istorie, a fost la un moment dat întrebat cum de este atât de performant, deşi nu este un jucător impozant fizic. Simplu: patinez către locul unde se află pucul, nu unde s-a aflat. Exact acelaşi lucru încercăm să facem şi noi“. Pacificul, nu Europa, devenise noul centru gravitaţional - spaţiul celor mai importante tendinţe demografice, economice şi militare.
Dar dacă sechestrul bugetar asupra cheltuielilor Pentagonului devine realitate la începutul lunii martie, putem spune adio strategiei de apărare de mai sus. O spune însuşi Leon Panetta, un oficial ales să preia portofoliul Apărării, tocmai datorită backgroundului său de fost preşedinte al House Budget Committee: „Dacă mai tăiaţi alte 500 de miliarde dolari, strategia pe care tocmai v-am prezentat-o poate fi aruncată pe fereastră“, i-a avertizat Panetta anul trecut pe senatori. Practic, vorbim de tăieri suplimentare celor deja anunţate în august 2011, în valoare de 487 de miliarde dolari, deci un total de 987 de miliarde dolari pe parcursul următorului deceniu. Ce înseamnă acest lucru pentru prezenţa SUA în lume? Oficialii Pentagonului spun că una dintre cele mai grave consecinţe este legată de declinul masiv al gradului de pregătire şi antrenament al trupelor americane, cu impact imediat asupra capacităţii de a răspunde unei crize, „tocmai într-un moment de instabilitate crescută în întreaga lume – din Africa de Nord în strâmtoartea Hormuz, din Siria până în Coreea de Nord“ (Panetta, 6 februarie). Cu alte cuvinte, această lipsă de predictibilitate bugetară ar putea pune sub semnul întrebării potenţialul SUA de a-şi onora multe dintre angajamentele sale de apărare colectivă. Mai mult, mesajele transmise şi de generalul Ray Odierno, şeful Statului Major al Armatei Terestre, sunt departe de a fi optimiste: „dacă forţele tale sunt prea puţine (pe fondul lipsei de antrenament), îţi pierzi capacitatea de a descuraja un conflict. Şi când nu o faci, ei bine, natura umană face tot felul de calcule eronate. Aproape fiecare război în care am participat s-a datorat faptului că cineva a făcut un calcul eronat“. Ceea ce îl îngrijorează pe general este faptul că slăbiciunea ar putea fi interpretată ca fiind o invitaţie la oportunism geopolitic şi calcule cost / beneficiu eronate (cum s-a întâmplat de atâtea ori în trecut, în istorie).
Nu în ultimul rând, perspectiva sechestrului bugetar, care va afecta toate serviciile (armata de uscat, aviaţia, flota navală), deşi în proporţii diferite, ar putea semnala că totul este redeschis negocierii: achiziţiile, programele de modernizare, dar şi rotaţia temporară a trupelor în vederea consolidării interoperabilităţii cu statele aliate (parte esenţială a angajamentului de apărare colectivă asumat prin articolul 5 al NATO). Atmosfera din Congres pare să anunţe o reinterpretare a priorităţilor bugetare. In acelasi timp, totul poate fi supus reevaluării. Prezenţa din Europa ar putea fi şi mai mult redusă. Nu putem exclude, cel puţin ca ipoteză de lucru, chiar amânarea desfăşurării scutului antirachetă în Estul Europei. Pe fond însă, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că Administraţia Obama rămâne programatic angajată fată de promovarea scutului anti-rachetă (în Europa, Orientul Mijlociu, Extremul Orient) perceput ca fiind o formulă de apărare esenţială într-o lume în care asistăm la "proliferarea" tehnologiilor anti-acces. O arată documentele oficiale care fundamentează politicile sale de securitate - precum “Sustaining global leadership: priorities for 21st century defense”, din ianuarie 2012 (promovat personal chiar de presedinte). Dar si poziţiile asumate de cei mai importanţi lideri ai Administraţiei: ”colaborarea noastră privind apărarea antirachetă protejează populațiile noastre - și acordurile noastre cu România, Spania și Turcia furnizează dovada palpabilă a acestei cooperări”, după cum spunea vicepreşedintele Joe Biden la începutul lunii, la Munchen, pe scena celui mai important forum de securitate din Europa.
Problema de fond a sechestrului rămâne faptul că nu este ghidat de o strategie (nu există o legătură ombilicală între obiective şi resurse). Grupurile de lobby vor fi esenţiale în bătăliile şi campaniile de uzură care vor urma. În cele din urmă, un lucru este cert. Vremea cheltuielilor discreţionare, a cecului în alb pentru apărare a luat sfârşit. Iar asta înseamnă că Pentagonul trebuie să se obişnuiască să funcţioneze în marja unor constrângeri bugetare tot mai stricte. Dar mai puţini bani înseamnă să tolerezi şi mai multe riscuri în politicile de apărare. Sau să externalizezi o parte dintre responsabilităţile de până acum către aliaţi.
PS: Cu puţin timp înaintea de finalizarea mandatului său în 2011, Robert Gates i-a rugat pe senatori ca înainte de orice restructurare a Pentagonului (altfel, perfect normală şi de anticipat după un deceniu de război permanent) să se gandească atent la întrebarea: ”ce tip de semnal vreţi să trasmiteţi - Chinei, Iranului, regimului nord coreean - din perspectiva rolului pe care America şi-l asumă în lume?” Este o întrebare cheie ridicată nu doar de unul dintre cei mai de succes manageri publici, dar în acelaşi timp de un lider care “ca vechi Kremlinolog, sunt foarte atent la simboluri. Iar asta îmi afectează interacţiunea cu ceilalţi”.
Octavian Manea este masterand Fulbright la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, Universitatea Syracuse.
